Când, bunăoară, unul dintre ei, căruia confraţii i se adresează cu „maestre”, numeşte o iniţiativă a premierului „un sughiţ electoral” iar o hotărîre de guvern, „un pârţ”? Bănuiesc că se mai ştie că vulgaritate, împrumutat târziu din franceză, e legat de sensul depreciativ al cuvântului de origine latină vulg, însemnând iniţial popor, plebe, norod. Vulgar nu mai are însă demult înţelesul de popular. Desemnează, pur şi simplu, un mod de comportare, de gândire şi de exprimare nedemn de un intelectual care îşi respectă interlocutorii şi se respectă pe sine însuşi. Confundând polemica, totdeauna de idei, cu pamfletul, totdeauna de cuvinte, destui jurnalişti actuali ne oferă în scrisul lor exemple greţoase de vulgaritate. Ca să nu mai spun că şi polemica, dar mai ales pamfletul cer talent literar. Adesea, ia-l de unde nu-i! Talentul în presă, vreau să zic. Adică acea expresivitate a limbii care te face scriitor adevărat, fie cuvintele oricât de crude, de „tari” sau pe şleau. Voi reveni mai departe. Limbajul popular a fost, el însuşi, pe vremuri, chiar dacă tot mai rar în zilele noastre, cât se poate de expresiv. Zicători şi proverbe de toţi cunoscute au o frumuseţe concisă lesne de memorat. Vorbitul pe şleau (gândiţi-vă o clipă la originea ţărănească a expresiei!) n-a dat niciodată dovadă de vulgaritate. A fost nevoie, iată, să apară o specie de jurnalişti inculţi, dar făcând paradă de cultură cu orice ocazie, care să izbutească performanţa de a coborî limba română sub orice prag de exprimare civilizată.

Simplist, incorect

Vulgaritatea în exprimare este rodul putred al vulgarităţii în gândire. Francezii au o vorbă: ceea ce e bine gândit, e bine exprimat. În oglindă: ceea ce e rău gândit, e rău exprimat. Nu e cazul să-i cruţăm pe vulgarizatorii limbii noastre de observaţia că gândesc rău, simplist, incorect. Vulgaritatea mai are o sursă: educaţia precară. În şcoală nu se mai studiază de câteva generaţii arta vorbirii: retorica. Prea puţine, orele de logică. Nici gramatica nu există în programe dincolo de gimnaziu, şi asta, de când lumea, exceptând liceul de filologie şi pedagogicul. În fine, a fost uitată complet recomandarea tânărului Titu Maiorescu de a învăţa latina ca model de gândire, da, de gândire. În aceste condiţii, de ce să ne mai mirăm că se vorbeşte cum se vorbeşte şi se scrie cum se scrie? Sau că până şi al doilea om în stat omite, în găunoasele lui discursuri la televiziune, prepoziţia pe în situaţii în care morfologia românească o consideră obligatorie. Sau că numeroşi politicieni cu studii la universităţi private comit dezacorduri cu o frecvenţă care o concurează pe a undelor de lumină? Vulgaritatea exprimării nu e decât un caz particular - cu siguranţă, cel mai dezagreabil - al deteriorării limbii române. Să scormonim puţin prin gunoiul cu pricina.

O remarcă trebuie făcută în legătură cu eventuala pretenţie a ziariştilor tentaţi de noroaie: e vorba de literatură, care nu are adresă personală şi care trăieşte din ambiguitate, spre deosebire de articolul de ziar care se cade să fie clar.

Gramatică facultativă

Vulgaritate în exprimare nu înseamnă doar vocabular redus şi gramatică facultativă, aşadar nu doar gândire simplistă şi incorectă. Ceea ce frapează este faptul că exprimarea e murdară. ­La propriu şi la figurat. Nu e vorba doar de cuvinte puţine şi sărace în înţeles, ci de cuvinte scoase din cotloanele cele mai obscure ale limbii. Mi-l imaginez pe jurnalistul al cărui nume l-am omis la începutul articolului, căutând, asemenea oamenilor străzii, prin coşuri de gunoi, nu însă mâncare, ci cuvinte dintre cele mai scârboase ale vocabularului naţional. În grafica şi în literatura secolului XIX, asta se chema estetica urîtului, care a triumfat la noi în Florile de mucigai ale lui Tudor Arghezi. „Prin mucigaiuri, bube şi noroi”, scria poetul deja în Testament. O remarcă trebuie făcută în legătură cu eventuala pretenţie (care ar cere totuşi niţică şcoală!) a ziariştilor tentaţi de noroaie: e vorba de literatură, care nu are adresă personală şi care trăieşte din ambiguitate, spre deosebire de articolul de ziar care se cade să fie clar. În definitiv, ultima legătură pe care trebuie s-o facem este între vulgaritatea presei şi mediul în care trăim: vulgaritatea e acea formă de agresivitate din societatea şi politica românească pe care o dezvoltă limbajul. Nu, desigur, doar al presei în toate înfăţişările ei cotidiene. Dar acolo agresivitatea este cea mai contaminantă şi dăunătoare.

Pe lângă zahăr, sare şi grăsimi, ar trebui menţionată, în repetatul anunţ de la TV, vulgaritatea, ca deopotrivă de dăunătoare sănătăţii naţiei.