Despre toleranţă, lemn, spaţii mici şi alte prostii la modă VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oaia, simbolul trendurilor moderne FOTO Arhiva Adevărul
Oaia, simbolul trendurilor moderne FOTO Arhiva Adevărul

Zilele trecute, o librărie din Galaţi (da, din Galaţi!) a pus pe propria pagină de Facebook un filmuleţ de promovare în care – ghici ce? – doamnele librărese povestesc publicului, cu glas ferm şi cu o atitudine un pic ţâfnoasă, că ele susţin nişte valori. Foarte bine! – mi-am zis. Să promoveze valori, căci aşa progresează omenirea, nu trăind din ajutoare sociale şi nici lipind afişe electorale sau postând poze cu căţei pe internet.

Totuşi, modul ales de doamnele amintite (de fapt nu de ele, căci ele sunt doar nişte salariate puse de patron să facă asta – VEZI FILMUL AICI) pentru a transmite mesajul pare, aşa, puţin forţat, cu un oarecare iz de fals şi de ipocrizie. Nu de alta, dar, bunăoară, nu mi se pare că este vreo valoare de promovat prin faptul librăresele îşi fac ori nu-şi fac semnul crucii, sau orice alt semn. Dacă suntem oameni civilizaţi şi oneşti, putem (şi librăresele şi oricine altcineva) să ne facem - în intimitatea libertăţii noastre de conştiinţă, bineînţeles - chiar şi semne obscene, căci dacă nu ne dăm în stambă în mijlocul străzii ori cocoţaţi pe antena STS, pentru publicul larg e cam totuna.

Ok. Dacă te raportezi la valorile creştine, a-ţi face semnul crucii este un gest ritualic special. Categoric, pentru relaţia dintre tine şi Divinitate contează mai mult decât se poate spune prin cuvinte. Însă asta nu face nici cât o ceapă degerată pentru vecinul de la doi sau pentru vânzătorul de covrigi din staţia de autobuz. E treaba ta cui, cum şi când te închini. Credinţa nu este un show, iar dacă devine show nu mai este credinţă.

Un pic mai încolo, doamnele librărese pledează aproape nervoase pentru familia în care mama este femeie, tatăl este bărbat, iar copiii sunt ce o vrea Cel de Sus şi/sau combinaţia cromozomială. Nimic mai adevărat. Nici nu se poate altfel, căci din două mame sau din doi taţi nu iese neapărat o familie funcţională (oricât ne-am căzni să extindem sensul cuvântului), chit că el, cuplul unisex, împarte acelaşi pat şi are aceleaşi responsabilităţi sociale ca un cuplu mixt.

Doi bărbaţi împreună (sau două femei) sunt tot atât de familie, cât şi o asociere într-o afacere fără obiect de activitate. Ne place sau nu ne place, câtă vreme perpetuarea speciei (unul dintre principiile fundamentale ale lumii vii) şi profitul (unul dintre principiile fundamentale ale economiei) nu intră în ecuaţiile celor două lucruri comparate, totul e degeaba. E de amorul artei. E inutilitate în formă pură, cu accente utopice. Însă este de acceptat fără obiecţii câtă vreme rămâne – aşa cum şi este firesc - în zona conjucturală şi nu devine „must have” (şi mă refer aici în special la trendurile idioate propagate din simpla motivaţie de a-i şoca pe cei mai slabi de înger).

Să-mi fie iertat că insist, dar n-am cum să scot din acest calcul perpetuarea speciei (să ignorăm asta ar fi un gest de egoism infinit, căci nu trăim într-o bulă doar pentru noi, ca entităţi biologice), mai ales că geneticienii încă n-au pus la punct clonarea umană. După ce acest mic amănunt ştiinţific va fi posibil – tehnic şi juridic – chiar n-aş mai avea obiecţii.

Fiecare se va perpetua pe sine cum vrea, fără limitări de ordin social sau sexual, fără ca familiile să mai fie restrânse la zona heterosexualităţii. Aşa cred, deşi sigur se vor găsi unii să spună că e imoral. Poate. Dar cine stabileşte ce-i moral sau imoral într-o zonă pe care fondatorii religiilor nici măcar n-au bănuit-o, d-apoi să o şi „reglementeze”. Îndrăzneşte vreun teolog să afirme că fiinţa creată prin clonare nu are suflet?

Una peste alta, ar putea ieşi chiar drăguţ cu clonarea. Fiecare individ ar putea să-şi fabrice propria lui familie, nemaiavând nevoie de un partener (de orice sex ar fi el) decât ocazional. Sau ar putea să se căsătorească cu imprimata sau cu fierbătorul de cafea, căci n-ar mai conta.

Clonarea ar rezolva cumplita condiţie a perpetuării speciei, căci fiecare va putea avea, să zicem, clone-copil care să-i aline instinctele materne sau paterne. Sau clone-bunici, pentru situaţia în care, clone fiind la rândul lor, n-au avut aşa ceva. Ori clone-angajat, care să meargă la muncă în locul lui, ba chiar şi clone-votant care să stea la coadă la mici şi bere şi să pună ştampila „unde trebuie”. Şi, tot aşa, până la deplina satisfacere a nevoilor.

Am putea merge chiar şi mai departe, astfel încât la realizarea clonelor – viitorii locuitori ai planetei, la o adică – să manipulăm o genă, hai două, astfel încât sexul să dispară. Fizic. Adică să nu mai avem organe genitale, caz în care sexismul ar fi desfiinţat iremediabil, iar odată cu ele şi jenantele chestii ca violul, hărţuirea sau „metoo”-ul. Ca să nu mai spun că materialul biologic rămas din anularea aparatului genital l-am putea converti în substanţă cenuşie, că şi aşa se zice că cel mai mare organ sexual al omului este creierul, iar unii au în cap „numai freze şi mingi”. Am perfecţiona principiul, nu?

Dar să revenim la librăresele din Galaţi. În filmuleţul lor aparent paşnic (căci pe final ne anunţă că ne dau voie să intrăm în librăria lor chiar dacă avem alte convingeri politico-religioase decât ele; mulţumim!) se vede o crispare care, sincer, n-ar trebui să existe dacă societatea ar funcţiona normal. De fapt, cred că întreg filmuleţul n-ar fi trebuit să existe. Deşi se vrea o pledoarie pentru sacralitate, este o desacralizare. De altfel, Dumnezeu nu are nevoie de avocaţi.

Dacă ar fi avut nevoie, ar fi stabilit de la bun început că a crede în El nu înseamnă să crezi în iubire, toleranţă şi justiţie (să nu uităm acest din urmă atribut), ci să le dai pumni în gură celorlalţi pentru că au alte principii decât tine. Am căutat asta prin Biblie, prin Coran, prin Vede şi prin altele şi – ce să vezi? – n-am găsit nimic.

O fi uitat Dumnezeu să ne dea toate instrucţiunile de folosire ale umanităţii? Ori mai degrabă oamenii au răstălmăcit totul până când au ajuns să creadă că voinţa lor de muritori este egală cu voinţa divină? Parcă mai degrabă aşa.

De cealaltă parte – pentru că există şi o cealaltă parte – nu pot fi trecuţi cu vederea trolii care repetă la nesfârşit că a fi religios (orice fel de religios) este un soi de boală mintală gravă. Desigur, ar putea să aibă bunul-simţ să se limiteze la a-L nega pe Dumnezeu în forul lor interior, caz în care nimeni, dar absolut nimeni, nu ar avea ce să obiecteze.

Dar nu! Ei vor să le rupă capul „pupătorilor de moaşte”! Îi fac ţăndări (filosofic vorbind) pe cei care îşi exercită libertatea religioasă (perfect legal, la urma urmelor), pentru a aşeza altceva pe soclul de pe care au pulverizat Divinitatea. Ce? Orice! Chiar şi doi bărbaţi care fac sex, deşi la fel de bine ar putea să fie „tovarăşul Corbu” (pentru cei care n-au prins „iepoca”: este fostul câine al dictatorului Ceauşescu) sau oaia lui Daea (care pare să fie cel mai bun simbol pentru trendurile moderne). Însă, oricum ar fi, e cam tot aia... Pace şi iubire!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite