Despre tăcere şi putere. Apel la solidaritate cu femeile hărţuite sexual
0
Hărţuirea sexuală este un abuz de putere, iar victime îi sunt femeile de cele mai multe ori. Este o formă complexă de abuz, care nu poate fi dovedită cu uşurinţă. Cazul mediatizat în jurul conferenţiarului Dumitru Păduraru dovedeşte că se poate face dreptate, iar agresorul expus. În aceeaşi măsură, o dată cu acest caz a ieşit la iveală o altă chestiune ce ţine de tăcerea femeilor cu privire la acest tip de comportament.
Discuţiile privind hărţuirea sexuală şi violenţa sexuală se poartă în majoritatea lor între prietene, prieteni. Atât eu, cât şi alte colege, ştiam şi vorbeam în facultate despre profesorii care cereau asemenea servicii, mai ales în preajma examenelor sau a cercetărilor de teren. Ne ofeream una alteia aceste tipuri de informaţii cu ton de bârfă, dar cu rolul limpede de a avertiza, de a anunţa să te fereşti. Ne feream să vorbim serios despre acest subiect, chiar dacă ne revolta şi scârbea. Nu am ştiut la acea oră că ar exista o lege sau un cod de etică al universităţii care m-ar putea proteja, nici nu m-am gândit că acest tip de problemă poate fi adresat către poliţie; priveam situaţia mai mult ca pe o treabă „muierească” în care tu, femeie, trebuia să te descurci cu ea. Am crescut într-o societate în care sexul, sexualitatea şi tot ce ţinea de această sferă, inclusiv abuzurile, sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui, că e ruşinos şi lumea îşi va schimba părerea despre tine. Nu m-am născut feministă şi nici nu am ştiut că îmi pot apăra ideile, drepturile; eram redusă la definiţia femeii construită pe baza a ceea ce am văzut în jur, iar în jur am văzut supunere.
Problema hărţuirii sexuale constă în primul rând în tăcerea care o înconjoară în spaţiul public. De ce tac femeile este probabil întrebarea cea mai des pusă atunci când se aduce la iveală în public această infracţiune, pentru că o dată scos la iveală un asemenea comportament mai multe poveşti secundare se alătură celei principale. Cum e cazul de la Iaşi. Dintr-o dată toată lumea ştia de apucăturile acestui profesor, ba s-au găsit şi probe în biroul său, iar întrebarea care a apărut în câteva editoriale şi comentarii în social media a fost aceasta: de ce femeile nu se unesc şi de ce ele nu condamnă împreună acest tip de comportament?
Nu am o explicaţie exhaustivă, dar din experienţă ştiu că femeile tac dintr-o paletă complexă de motive, de la cele juridice, de neîncredere în instituţii, la unele emoţionale şi psihologice. Dacă ar trebui să spun într-un singur cuvânt motivul pentru care noi tăcem, l-aş numi simplu: sexism. Tăcem pentru că trăim într-o societate sexistă, în care suntem cetăţene de rang doi, în care nu ne putem exprima şi nu putem enunţa problemele cu care ne confruntăm, în care arta, ideile, munca, experienţele noastră contează mai puţin. Hărţuirea sexuală este dificil de delimitat de alte tipuri de comportament considerate normale, cum sunt cele din aria atracţiei dintre persoane. Stereotipurile ne învaţă că bărbatul este cel care iniţiază actul seducţiei, el este cel care are puterea fizică şi este de datoria lui „să cucerească” femeia. Inclusiv acest verb „a cuceri” are conotaţia unei cetăţi în asediu, iar bărbatul a dus o bătălia pentru această victorie; din nefericire, de multe ori această bătălie o duce cu însăşi „trofeul”, cu femeia, iar victoria, atenţie, nu este femeia, ci cedarea acesteia, supunerea ei.
Este astfel necesar să privim în jur şi să vedem cum am fost crescute şi cum ne creştem fetele. Fetele sunt crescute să aibă ambiţie, dar nu prea multă, să fie deştepte, dar nu prea mult (ca să nu alunge bărbaţii), sunt crescute că ele nu sunt fiinţe sexuale, ci că trebuie să satisfacă un partener, că ele sunt o „pradă” şi că adevăratul bărbat şi adevărata dragoste e cea care te supune. Asta este ceea ce primim cultural: tips-uri de supunere „10 paşi în care să-ţi seduci partenerul”, „3 semne care arată că te iubeşte”. Femeile sunt educate să dea, dar nu sunt învăţate să primească, să merite, să fie respectate; sunt educate să asculte, dar nu să se exprime; femeile sunt educate să nu ceară şi să se mulţumească cu puţin; femeile sunt educate că sunt „sexul slab” şi că asta defineşte feminitatea. Trăim într-o cultură care ne micşorează constant stima de sine, încrederea în propriile forţe şi idei. Prin urmare, de ce tac femeile? Pentru că ele nu cred în ele însele, pentru că ele ştiu că nu vor fi crezute dacă ar povesti experienţe de abuz. Pentru că moralitatea lor ar fi chestionată, chiar dacă ele sunt victimele. Pentru că sunt prinse într-o plasă a ruşinilor, a învinuirilor şi auto-învinuirilor. Pentru că întotdeauna ne îndoim de noi şi credem că „am făcut noi ceva de am meritat asta”. Pentru că dacă vorbim, oricum nu ne ascultă nimeni cu adevărat. Aşa că tacem. Hărţuirea sexuală, abuzurile sexuale ca şi violenţa domestică sunt tipuri de experienţe faţă de care victimele, de cele mai multe ori femei, sunt cel mai puţin/ rar crezute, iar acuzele lor chestionate îndelung, nu care cumva presupusul agresor să sufere o clipă fără să fie vinovat. Procedura este de aşa manieră creată încât femeia este cea care este interogată cu orele la poliţie (ofiţerul de poliţie este de cele mai multe ori de gen masculin), în care trebuie să repovestească (şi să retrăiească) detaliile, în care abuzul/ umilinţele prin care a trecut sunt supuse îndoileii, la fel ca şi comportamentul său sau modul în care era îmbrăcată. Agresorul nu trece prin acest proces şi de cele mai multe ori nu primeşte o pedeapsă echivalentă cu daunele pe care le-a produs.
În definitiv, să lămurim lucrurile: hărţuirea sexuală este un abuz de putere. Punct. O persoană A determină prin diverse metode o persoană B să facă ceva ce într-un context similar nu ar fi făcut de bunăvoie. E definiţia clasică a puterii. Atunci când A şi B sunt confruntaţi, A va avea mai mari şanse de credibilitate datorită poziţiei de putere. Prin urmare, un profesor este mai credibil ca un elev, un şef este mai credibil ca un angajat, un părinte este mai credibil ca un copil, un soţ este mai credibil ca o soţie, un bărbat este mai credibil ca o femeie, un român este mai credibil ca un etnic rom, un poliţist este mai credibil ca un simplu cetăţean. Întotdeauna cel aflat în inferioritate şi într-o poziţie de victimă este cel care va trebui să lupte cel mai mult pentru a i se face dreptate.
De ce tăcem, noi, femeile? Pentru că ni se face atât, dar atât de rar dreptate încât ne-am învăţat aşa, iar nedreptatea a devenit norma noastră. Dar ceva se schimbă şi iată, uneori o femeie ia decizia să-ţi înregistreze agresorul, iar micimea lui să fie expusă unei ţări întregi. Cazul de la Iaşi este unul care a stârnit un val mediatic datorită probelor audio care au oferit credibilitate şi care nu au putut fi negate. O felicit pe acea studentă că a vorbit, mă solidarizez cu gestul ei şi-mi doresc ca această poveste să facă mai facilă expunerea altor poveşti privind hărţuirea sexuală. Vă invit şi pe voi să deveniţi o voce, să scrieţi statusuri pe propriile voastre pagini de social media, să scrieţi articole sau să comentaţi pe pagina de Facebook „Rupem tăcerea despre violenţa sexuală”. Dacă aţi fost expuse unor asemenea comportamente nu uitaţi că există şi persoane care nu vă judecă şi că există spaţii în care vă puteţi exprima. Dacă vă ajută, puteţi scrie poveşti anonime pe pagina de facebook sus amintită. Şi nu uitaţi, folosiţi haştagul #rupemtacerea; avem nevoie de un loc în care să ne adunăm vocile. Sisterhood is powerful!
Se încarcă comentariile...
