Trebuia să plec într-un fel de tabără de creaţie. Nimic îngrozitor, din contră, mă aştepta o perioadă de relaxare totală, undeva la ţară, într-un loc liniştit. Am stins lumina şi incredibilul s-a produs: nu am putut să dorm nici măcar o singură secundă. Indiferent ce aş fi încercat, o baie fierbinte, un film, o carte, ba chiar o plimbare în faţa blocului, nimic, dar nimic nu a fost de ajutor. A fost o noapte enormă, fără sfârşit, o noapte cât cinci milioane de nopţi, şi de atunci încolo am impresia că n-am mai dormit niciodată.

Când vine seara, mă apucă panica. Oricât aş fi de obosită, oricât de tare mi-aş dori, orice aş încerca, mi se face frică. Sigur că în unele nopţi reuşesc, totuşi, să dorm, însă panica e acolo, mă înconjoară, iar dacă adorm, sentimentul este că am învins de data asta, însă nu şi data viitoare. Îi invidiez pe oamenii care pot să doarmă. Care nici măcar nu-şi pot imagina cum e să îţi doreşti din tot sufletul să vină somnul, iar el să nu mai vină. Şi îi mai invidiez pe toţi oamenii cu care am dormit vreodată în aceeaşi cameră şi care au aţipit în câteva minute, în timp ce eu le-am numărat respiraţiile şi i-am ucis în gând pentru toată liniştea aia, pentru toată banalitatea cumplită a somnului de care eu nu aveam parte.

Dacă am încercat diverse remedii? Absolut tot, absolut tot ce se putea încerca: leacuri băbeşti, sport, pastile, aerisirea camerei, schimbarea cearşafurilor, ritualuri, cunosc toate trucurile, toate şmecheriile. Uneori, nimic nu funcţionează. Am aflat, între timp, că nu sunt singura care păţeşte asta. Am aflat că sunt şi alţi oameni-zombie care ar da orice pentru o noapte normală, fără panică. M-am bucurat ca un lepros care ajunge într-o colonie unde tuturor le pică degetele şi urechile. Aha, deci mai sunt şi alţi nebuni ca mine? Ar trebui să ne întâlnim cu toţii şi să ne petrecem nopţile împreună, atunci când oamenii normali se întorc liniştiţi de pe o parte pe alta.

Nopţile acelea rare în care alunec înspre somn ca pe un tobogan nesfârşit sunt invadate de o bucurie greu de explicat. În secunda aceea de dinainte de a adormi, atunci când am reuşit să păcălesc creierul, atunci când ştiu că nu mai e cale de întors, mă cuprinde cea mai frumoasă stare din lume. Incomparabilă. Absolută. Nirvana la mine-n cap. Atunci răul se transformă în bine, neliniştea se dizolvă, întrebările devin răspunsuri, mâinile mele care nu mai sunt ale mele poartă sabia invizibilă a învingătorului.

Doamnelor şi domnilor, habar n-am cât de bine dormiţi, dar dacă măcar un singur om care luptă noapte de noapte cu el însuşi citeşte acest text aş vrea să îi transmit că, din păcate, războiul nu se va încheia. Totuşi, un lucru e sigur: într-un fel, se merită tot acest zbucium. De fiecare dată când adormim, putem fi fericiţi.