Despre România ultimilor 100 de ani şi despre mamaia mea. Despre dreptate şi frică

Mamaia mea este de ceva vreme pe aici. Am sărbătorit-o de curând - 86 de ani. În cei 14 ani cât am fost plecat, când îmi era dor de ţară, de mamaia mea îmi era cel mai dor.

Adevărul este că mamaie nu a fost niciodată nici cea mai educată din lume (are doar 6 clase), nici cea mai frumoasă. Iar de bogată... nici nu mai spun. 

Ne place să credem şi să spunem mereu despre înaintaşii noştri că au fost drepţi. Nu ştiu dacă mamaia mea a fost mereu un om drept. Îmi place să cred că da. 

Lumea în care şi-a trăit mamaia mea cea mai mare parte din viaţă nu a fost însă una dreaptă. Îşi mai aminteşte vag de rege şi de cum era lumea atunci, dar îşi aminteşte bine de ruşi şi de cum se ascundeau fetele prin sat, să nu fie violate. 

Îşi aminteşte apoi cum fiecare dintre cei şase copii muncea pe brânci în gospodărie, cum aveau cu toţii grijă de animale şi cum, prin clasa a VI-a, nu s-a mai dus la şcoală. A mers, în schimb, cu vaca.

Mamaia mea îşi aminteşte bine cum, tocmai din cauza acelor animale, au fost consideraţi „chiaburi“ şi au fost obligaţi să dea parte din laptele, carnea şi recoltele lor la partid, ca părinţii să nu fie bătuţi şi luaţi de acasă. 

Mai presus de dreptate, mamaia mea îşi aminteşte frica. Îşi aminteşte cotrobăielile Securităţii prin casă, bătăile pe care le lua bunicul meu de la miliţienii şi securiştii locului şi chiar şi acum, de fiecare dată când mergem împreună cu maşina, o văd tresărind de câte ori vede un poliţist pe stradă. 

De fiecare dată când merg acasă, îmi spune îngrijorată că m-a văzut la televizor la protest sau că cineva mă porcăieşte la televizor. Mamaia mea a trăit cu frică primii 50 de ani din viaţă. De frica aia nu o să mai scape niciodată. Frica de un stat şi de un partid atotputernic, acea frică pe care au băgat-o în atâţia oameni şi de care nu o să se vindece probabil niciodată. 

Ultima dată mi-a spus, plângând: „Ai grijă, mamă, să nu îţi facă ceva. Nu ţi-e frică? Nu aveai tu serviciu bun la Viena? De ce nu ai rămas acolo? Eram mai liniştită… Nu vezi cât sunt de răi? Cine sunteţi voi să vă puneţi cu ei?”

Adevărul este că, la fel ca mamaia mea, România nu este nici cea mai educată ţară din lume, nici cea mai frumoasă, iar de bogată… nici nu mai zic. Şi nici dreaptă nu a fost şi nu este mereu cu fiii ei. Dar este a noastră, la fel cum noi suntem ai ei. Împreună suntem o familie. Şi niciodată nimic nu va putea înlocui asta. 

României, la fel ca bunicii mele, îi este frică. De multi ani, chiar şi în ultimii 29 de ani, România, sau cel puţin mare parte din ea, a fost dominată de frică.

Paralizată de frică, România a construit puţin, a pierdut oportunităţi cu carul şi - mai grav - şi-a pierdut o bună parte dintre copii. României i-a fost frică de nou şi de schimbare. Apoi i-a fost frică de propriii copii, care au ajuns să fure de la fraţii lor. Acum îi este frică de fiii ei care iau fără scrupule în stăpânire statul şi îl folosesc pentru a le face rău fraţilor lor şi ţării. 

Există însă şi o altă parte a României, o parte neatinsă de frică. Cei care ne vom strânge astăzi în piaţă am trăit cea mai mare parte a vieţii noastre în libertate. În România sau într-o altă ţară liberă. 

Cu toţii am văzut nesimţire şi nedreptate pe unde am umblat, dar nicăieri ca la noi acasă. Şi nicăieri nu doare ca la noi acasă. 

Aici, la noi acasă, putem îndrepta nedreptăţile. Aici, la noi acasă, nu ar trebui să ne mai fie niciodată frică. Aici, la noi acasă, cei care fură şi cei care vor să folosească statul pentru propriile interese trebuie să plătească! Aici, la noi acasă, fiii României ar trebui să se simtă acasă. Aici ar trebui să putem construi împreună. 

De fiecare dată când îi spun bunicii mele că nu îmi este frică, răspunde „să te-ajute Dumnezeu!“.

Să ne-ajute Dumnezeu! Dar bine ar fi să ne amintim cu toţii că în faţa lui Dumnezeu, în faţa propriilor frici, în faţa celor alături de care luptăm şi mai ales în faţa propriei conştiinţe, pentru ce facem sau nu facem pe lumea asta, responsabili suntem noi şi nimeni altcineva.