dacă vă interesează organizarea unor seri dedicate vinului românesc în Franţa, la Paris (adică, nimic altceva decât vinul bun pe care dvs. îl produceţi), consideraţi că uşa Delegaţiei permanente a României la UNESCO vă este deschisă. Fără favoruri, fără comisioane.            


Joi, 3 martie a.c., Delegaţia României la UNESCO a organizat la Paris o „sărbătoare a muzicii şi a vinului”, prilej pentru diplomaţi străini şi/sau români din diaspora francofonă de a se (re)întâlni cu doina românească[1] – reamintesc: doina noastră este o piesă din patrimoniul imaterial al UNESCO ‒ şi, concomitent, cu trei vinuri româneşti: Feteasca Neagră, Neagra de Drăgăşani şi un cupaj numit Nedeea. Am avut ceva emoţii în organizarea evenimentului, din motive pe care nu le detaliez acum. Dar rezultatul a fost surprinzător – în sens pozitiv. Meritul, desigur, aparţine doinei şi – vă place, nu vă place – şi vinului. Aici voi vorbi doar despre acest ultim actor.

Ideea acelei seri – şi a acestui text ‒ mi-a venit, în fapt, la finele lui decembrie anul trecut când, în prag de Crăciun, am făcut cadou unor colegi & vecini străini (ultimii, francezi) câte o sticlă de Fetească neagră. Am ales acest sortiment de vin din motive, să le spun, istorice: Feteasca neagră – spun specialiştii – este unul dintre cele mai vechi soiuri româneşti, cultivat doar la noi[2], foarte probabil încă de pe vremea geto-dacilor[3]. Destinatarii cadourilor mele erau oameni obişnuiţi, ca noi toţi: amatori de un pahar de vin bun, dar nu neapărat experţi în oenologie[4]. Reacţia lor a fost peste aşteptări. Nu m-au surprins mesajele de mulţumire (care erau de la sine înţelese, orice le-aş fi dăruit), ci mai ales complimentele la adresa vinului. Dacă mulţumirile puteau fi de circumstanţă, complimentele au fost cu totul sincere şi – în unele cazuri – chiar elaborate, în sensul în care unii dintre destinatari mi-au făcut autentice descrieri ale licorii, mi-au spus ce anume le inspiră sau mi-au povestit de ce alte vinuri celebre ‒ din Franţa, Italia sau Spania – le aduce aminte etc. Ba unii mi-au spus că nici nu ştiau că România produce vin – ceea ce arată, pe jumătate, slaba lor cultură generală, dar şi, pe cealaltă jumătate, timiditatea noastră în a face propagandă despre lucrurile bune pe care chiar le avem.

Cititorii consecvenţi ai textelor mele de aici ştiu că nu confer cuvântului „propagandă”, într-un astfel de context, nicio conotaţie negativă. Toate ţările fac propagandă prin produsele lor culturale – de la James Bond-ul britanicilor la parfumurile francezilor şi până la icoanele ortodoxe ale ruşilor[5]. Şi, din punctul meu de vedere, vinul este un produs 100% cultural (ca un poem sau ca un parfum) – şi nu doar unul de cultură agricolă. Drept care în acest text vă propun să medităm puţin asupra manierei în care vinul românesc poate deveni – pentru că merită – un vârf de lance al propagandei naţionale. Repet: pentru că merită.

1. Care este problema?

Haideţi să ne gândim în câte domenii România se află pe locul şase în Europa şi în primele 15 locuri ale oricărui clasament mondial (mă refer aici la clasamentele pozitive)? În industrie? Deloc. În construcţii? Nu. În investiţii infrastructurale? Nu. În învăţământ? Nu încă. În investiţii pentru cultură? Nu. În sport? Nici măcar în sport acest lucru nu se mai întâmplă – de când statul nu mai sprijină şi nu mai încurajează mişcarea sportivă (mulţi cred că această grijă a statului faţă de performanţă ar fi o trăsătură specifică a regimului comunist, din vremea în care, în 1984, România era a doua putere olimpică a lumii – ei bine, această concepţie este total greşită şi poate o să discutăm odată despre ea).

Un domeniu în care România se află cu siguranţă în topul mondial este cultivarea viţei de vie şi producţia de vin: cu peste 4 milioane de hectolitri anual (aproape dublu faţă de Ungaria şi uneori aproape de patru ori cât vecinii bulgari - ambii vecini având, să nu uităm, o suprafaţă mai mică), totul de pe o arie cultivată cu viţă de vie de peste 180 000 de hectare. În linii mari, în privinţa producţiei de vin România se află pe locul 6 în Europa şi pe locul 12/13 (în funcţie de ultimii ani de referinţă) la scară mondială. La prima vedere, rezultatul este meritoriu – doar că în această ecuaţie se ascund câţiva „dar”, care mai nuanţează tabloul de ansamblu. Vă propun să insistăm puţin asupra lor.

2. Context geopolitic

Una dintre axiomele specialiştilor cu care am discutat de-a lungul ultimilor ani spune că „ţara vinde vinul” – cu alte cuvinte, legenda ţării se extinde şi asupra vinului pe care-l produce. Un exemplu, pe înţelesul tuturor: Africa de Sud, graţie unor ingineri viticoli de excepţie, avea un vin excelent şi pe vremea appartheid-ului – doar că intrarea ţării în rândul elitei vinicole s-a produs numai după ce segregarea politică a negrilor a încetat. Astăzi, cum vom vedea, Africa de Sud se află în Top 10 mondial – dar a avut nevoie de schimbarea imaginii ţării pentru aceasta. Ceea ce face ca, în clasamentul mondial al momentului (topul primilor 10 producători), Franţa şi Italia să se lupte constant pentru primul loc (cu victorii anuale de o parte sau de alta), apoi urmează (aproape orice s-ar întâmpla) Spania, apoi Statele Unite, Argentina, Chile, Australia, Africa de Sud, China, Germania, Portugalia. Se înţelege că, de la locul 5 în jos, clasamentul mai poate varia de la un an la altul; România, cum spuneam, se află pe locul 12 sau 13, în funcţie de anii agricoli şi de performanţele celorlalţi.

Geopolitica vinului nu este simplă poveste. Vinul spune despre cultivatorul viţei de vie mai multe decât credem – despre caracterul său, despre Istoria sa, despre relaţiile cu vecinii, despre respectul faţă de el însuşi şi faţă de pământul pe care-l are şi, mai ales, despre ce anume preţuieşte el mai mult: cantitatea sau calitatea. Istoria ne arată că numai populaţiile sedentare şi care au o anumită continuitate au practicat viticultura şi vinicultura. Via şi vinul nu sunt produse spontane – precum muşeţelul sau măghiranul. Din via plantată de tată va produce vin şi fiul (mai ales!), dacă ştie s-o îngrijească bine – ceea ce presupune o constantă grijă faţă de calitate şi faţă de pământ. În lumea de azi, cererea mare nu este pentru vinurile produse din soiuri transnaţionale – precum un Merlot, pe care-l poţi planta cu succes din Franţa până în China şi din Argentina până în România; cererea celor care dirijează pieţele este pentru soiurile locale, cu indicaţie geografică atestată şi protejată, capabile să ofere senzaţii inedite şi unice.

În momentul de faţă, vinul românesc este mult mai bun decât imaginea de ansamblu a ţării – aşa cum o percep străinii, pe drept sau pe nedrept. Această realitate este un dat – şi împotriva lui trebuie să acţionăm. Cum am mai spus-o / scris-o şi cu alte prilejuri, noi nu trebuie să schimbăm imaginea – ci trebuie să schimbăm realitatea, după care imaginea se va schimba de la sine. Chiar dacă România produce vin mult (şi parte din el e chiar bun, după toate criteriile), legenda actuală a României nu ajută mult la vinderea lui. Pe plan mondial există, în momentul de faţă, două tendinţe opuse: 

i) pe de o parte, marile puteri viticole & vinicole îşi protejează piaţa (ceea ce e, poate, normal – cu cât o ţară este mai sus în clasamentul producătorilor, cu atât intri mai greu pe piaţa ei); 

ii) pe de altă parte, există în lume o creştere constantă a cererii de vin bun şi puţin cunoscut, ceea ce face ca prima tendinţă de mai sus să poată fi îmblânzită. Orice consumator sau colecţionar cu ştaif ştie deja toate nuanţele şi toţi anii buni ai vinului franţuzesc sau italian – şi poate deveni curios să testeze produse din zone mai exotice pentru el (cum ar fi România, să zicem, dar nu e singura ţară).

În momentul în care scriu aceste rânduri, renumele unei ţări nu este dat de cantitatea vinului pe care îl produce, ci de calitatea vinului premium şi ultrapremium pe care îl propune pieţei mondiale. Ca să fiu foarte clar: şi în Franţa, şi în Italia vei găsi azi vin la 3 euro sticla în magazine – dar renumele ţărilor nu este dat de acesta, ci de vinurile de haute de gamme (de clasă, să le spunem) pe care le produc. Specialiştii cu care am vorbit spun că circa 5% din vinul românesc întruneşte condiţiile unei haute de gamme. E mult faţă de situaţia tristă din care am plecat în 1990, dar e puţin faţă de potenţialul nostru. Avem, în faţă, un imens teren de ameliorare a acestei realităţi.

3. Puţină istorie nu strică nimănui

Paradoxal sau nu, problema vinului românesc nu este calitatea, ci tocmai cantitatea. În anii regimului comunist, aici s-a adâncit hiba: România a produs mult şi... să nu spun prost... voi spune modest. În anii în care în magazinele româneşti se afla invariabil acel vin alb la litru despre care legendele urbane spuneau că e făcut din paie, statul comunist încerca să vândă la export sortimentele mai bune – dar cu un succes din ce în ce mai debil. De ce s-a încurajat atunci cantitatea în dauna calităţii? Simplu: pentru că piaţa sovietică (foarte importantă pentru producţia vinicolă românească a anilor ʼ50-ʼ80) înghiţea aproape orice. În consecinţă, la noi[6] s-a renunţat în unele zone la soiurile tradiţionale – şi locale – şi s-a investit masiv în soiuri hibride, intens producătoare, dar al căror renume n-a fost niciodată prea bun. 

(...) vinul românesc are încă renumele unui vin ieftin, cu o etichetă inedită, dar prost lipită şi, în general, nu foarte exigent în privinţa calităţii. Trebuie să scăpăm de această legendă ca de dracul.

Vinul românesc a pătruns, de exemplu, pe piaţa SUA încă din anii ʼ70[7] – la nişte preţuri atât de mici încât acestea îl plasau automat pe rafturile de jos ale magazinelor de profil, acolo de unde cumpără studenţii sau persoanele care vor să se euforizeze fără mari cheltuieli. În anul 2002, pe când îmi terminam doctoratul în Québec, Canada, obişnuiam să caut vin românesc pentru vizitele pe care le mai făceam prin casele vreunor prieteni sau profesori canadieni – şi, în magazinele de profil, printre sute şi mii de soiuri (nu exagerez), găseam un singur sortiment de vin românesc, un vin alb cu o etichetă ce reproducea tablourile lui Grigorescu (nu mai contează numele producătorului) şi de fiecare dată eram pradă aceloraşi două sentimente contradictorii: i) pe de o parte, chiar şi unui neofit ca mine îi era evidentă calitatea modestă a vinului, dar ii), pe de altă parte, mă bucuram totuşi să găsesc vin românesc în Lumea Nouă...

În consecinţă, pe piaţa consumatorului occidental obişnuit vinul românesc are încă renumele unui vin ieftin, cu o etichetă inedită, dar prost lipită şi, în general, nu foarte exigent în privinţa calităţii. Trebuie să scăpăm de această legendă ca de dracul.

4. Există o concluzie?

Cum putem scăpa de legenda nu tocmai favorabilă a vinului românesc? Primul răspuns ar fi să remediem de urgenţă imaginea ţării – dar acesta este un proces care va dura şi care se va baza tocmai pe produse de excelenţă. Istoria ne arată că imaginea unei ţări nu se schimbă prin proiecte efemere de publicitate, ci doar prin produse de excelenţă, care pe termen lung să-şi lege numele de ţara respectivă. Or, unele dintre vinurile noastre sunt chiar foarte bune. Le avem ‒ cum procedăm pe mai departe? Iată câteva idei:

i) Există aici, să recunoaştem, o parte plină a paharului (sic!). Avem, astăzi, în România 8-10 producători de vin de clasă mondială, ale căror produse premium nu ne fac de ruşine. Calitatea vinului românesc a crescut exponenţial în ultimii 15 ani, graţie unor dezvoltatori viticoli & vinicoli meritorii, care au investit sute de mii de euro şi care au adus din Occident autentici creatori de vinuri. Aici se cuvine o mică paranteză: un vin bun îl poate face şi bunicul nostru, dacă are o vie bine expusă la soare şi dacă respectă unele reguli elementare, mai mult sau mai puţin tradiţionale. Dar un vin premium şi ultrapremium nu poate fi decât creaţia unui specialist, a unui nas de vinuri. Este exact ca în industria de parfumuri: un chimist cu ceva simţ olfactiv poate distila relativ lesne un lichid plăcut mirositor, similar sau mai bun decât majoritatea spray-urilor de la supermarket – dar numai un creator de arome poate crea un parfum cu pretenţii. În industria parfumurilor din Franţa, un creator încasează sute de mii de euro pentru o creaţie de clasă – după care urmează publicitatea, teasing-ul, marketing-ul etc. La o scară similară se lucrează şi în industria vinului. Să nu fim ofuscaţi că majoritatea producătorilor de vin români lucrează cu străini – ci mai curând să fim bucuroşi că, dacă piaţa de la noi va merge, vom avea (avem deja câţiva, în fapt) şi creatori români de vinuri, care vor putea distila aromele bahice ale regiunilor noastre. Dumnezeu şi Istoria ne-au dat suficiente pământuri bune ‒ doar că trebuie să-i mai şi ajutăm, pentru a face produsele noastre atractive pentru export. Un mic detaliu: România este pe locul 5 în Europa şi pe locul 10 în lume în privinţa suprafeţei cultivate cu viţă de vie – dar producţia, repet, este pe locul 6, respectiv 12/13; aşadar, avem o problemă de eficienţă la care putem lucra în viitor.

Pentru un produs străin plătim în egală măsură (re)numele firmei şi transportul – deci sunt 7 şanse din 10 ca un vin românesc să fie mai bun decât cel străin, dacă au acelaşi preţ în magazin.

ii) chiar dacă producţia vinului este o întreprindere privată, statul român trebuie să susţină şi să ajute acest demers. Câştigurile unei industrii viticole precum cea românească de acum nu se obţin din produse premium, ci din vinul la pet sau făcut din siropuri şi concentrate, de o calitate discutabilă. Educarea – sau autoeducarea – consumatorului român va cere timp (să nu ne lamentăm – aşa a fost peste tot). Personal, nu sunt pentru amestecul statului în industriile care pot funcţiona bine în privat ‒ dar ce am observat pe piaţa vinului mă face să fiu ceva mai etatist din acest punct de vedere. După unele statistici, România încă importă mai mult vin / alcool decât exportă – şi mai scump, adică unul cu o valoarea adăugată mai mare (precum şampania sau coniacul franţuzeşti, ale căror oferte similare româneşti sunt încă modeste). Într-o lume în care marii producători se protejează, această realitate a balanţei de plăţi nu este tocmai cheia progresului. Evident, nu sugerez boicotarea produselor de lux străine – ce ar fi lumea fără o gură de cognac autentic, din când în când? ‒, ci doar un echilibru, care să nu se ghideze după snobism. Consumatorul român, dacă are de ales între un vin românesc de 25-50 de lei şi unul străin la acelaşi preţ, este tentat să-l cumpere pe cel străin; ei bine, se prea poate să fie o eroare. Pentru un produs străin plătim în egală măsură (re)numele firmei şi transportul – deci sunt 7 şanse din 10 ca un vin românesc să fie mai bun decât cel străin, dacă au acelaşi preţ în magazin.

iii) producătorii români trebuie să fie prezenţi anual la toate marile târguri de profil – de la Salonul de vinuri de la Bordeaux până la cele din Düsseldorf, Verona etc. Iarăşi, fără un sprijin din partea statului această continuitate a prezenţei în lumea bună a ofertei nu se va realiza. Inutil de reamintit că unele vinuri româneşti obţin premii şi medalii, meritate, la aceste târguri. Aceste premii sunt elemente de pus pe cartea de vizită. Pe termen lung, statul român nu are nimic de pierdut din aceste cheltuieli ‒ pentru că ele sunt, cum spuneam şi cu altă ocazie, investiţii în viitor.

iv) românii trebuie educaţi subtil în domeniu, pentru a conştientiza ei înşişi valoarea pe care o au şi pe care o exploatează doar în parte. Aici, mass-media are rolul ei. În luna decembrie a fiecărui an, consumul de vin al românilor creşte cu circa 50% ‒ vin din care, spun statisticile, doar 40% este fiscalizat (aşadar, cu un producător şi un cumpărător atestaţi). Restul este vin produs în regie proprie. Ceea ce arată că România, din acest punct de vedere, are încă trăsăturile unei societăţi cu valori patriarhale şi cu un anumit simţ al tradiţiei ‒ ceea ce nu este deloc rău ‒, peste care statul nu intervine decât colateral. Repet: această trăsătură nu e neapărat negativă – numai că ea interferează flagrant cu binomul cantitate versus calitate de care vorbeam mai sus. Românii trăiesc încă în legenda vinului făcut de rudele de la ţară, pe care îl aduc cu damigeana la oraş. Această tradiţie are farmecul ei, dar pe termen lung nu va duce niciunde – fie şi din simplul motiv că vinul făcut de bunici, în butoaie de lemn afumate şi spălate an de an, acum 30-40 de ani, nu mai este acelaşi cu cel făcut de nepoţi, în butoaie de plastic, astăzi. Nu este o dramă că românii au fost influenţaţi de reclamele TV ale mărcilor de bere; în acelaşi timp, trebuie să spunem că, istoric şi climatologic vorbind, noi suntem mai curând un popor al vinului.

v) în fine, un sfat dezinteresat pentru toţi cei care vor citi aceste rânduri: când invitaţi un străin la masă nu-l serviţi neapărat cu un Merlot sau cu un Chardonnay româneşti (deşi pot fi foarte bune – dar nu aici e problema), ci cutezaţi cu un vin dintr-un soi autohton (Fetească, Băbească, Tămâioasă, Frâncuşă, Zghihară etc.); din fericire, avem destule, iar varietatea lor va fi în creştere în anii ce vin, dacă lucrurile vor merge bine.

Nu mă interesează reclama pentru un producător anume, ci doar propaganda pentru vinul românesc.

5. O invitaţie

Ca mulţi dintre dvs., şi eu sunt un consumator moderat de vin, atent la ceea ce apare pe piaţa românească şi curios să guste măcar din anii buni ai mărcilor străine. Şi cred că avem o datorie (noi, cei cărora le pasă): să facem România cunoscută prin produsele sale bune. Drept care mă simt mai apropiat vinurilor româneşti decât celor străine. Unii mi-au spus că a promova vin românesc în Franţa e ca şi cum ai vinde castraveţi grădinarului. Poate că aşa este, până la proba contrarie. Dar eu o văd ca pe o oportunitate – pentru că aici este un public educat mult peste medie într-ale vinului. Evenimentul pe care l-am organizat pe 3 martie a.c., cu sprijinul generos şi colegial al Ambasadei României şi al Institutului Cultural Român din Paris (ambasadorul Luca Niculescu, respectiv directoarea de programe Doina Marian – mulţumiri amândurora!) a fost, pentru mine, ceva inedit. Cele trei vinuri româneşti amintite în deschiderea acestor rânduri au fost din portofoliul vinicultorului român VINARTE – îi dau numele pentru veridicitatea informaţiei, nu pentru a-i face reclamă. Nu mă interesează reclama pentru un producător anume, ci doar propaganda pentru vinul românesc.

Drept care fac, pe această cale, publică, invitaţia către producătorii români de vinuri care consideră că au ceva de arătat unui public străin: dacă vă interesează organizarea unor seri dedicate vinului românesc în Franţa, la Paris (adică nimic altceva decât vinul bun pe care dvs. îl produceţi), consideraţi că uşa Delegaţiei permanente a României la UNESCO vă este deschisă. Fără favoruri, fără comisioane. Iar adresa noastră este publică, pe internet.


[1] Interpretată în acea seară de rapsodul popular Ion Creţeanu, conducătorul ansamblului Doina Oltului, din Slatina.

[2] Pe teritoriul României şi Republicii Moldova de astăzi.

[3] Pentru o istorie accesibilă a vinului şi viţei de vie româneşti recomand călduros cartea lui Ion M. Puşcă, Vechi soiuri româneşti de viţă de vie, ed. a 3-a, Ed. Adevărul, Bucureşti, 2015.

[4] Oenologia este acea ramură a agronomiei care se ocupă, în linii mari, cu viticultura şi vinicultura (creşterea viţei de vie şi producerea vinului).

[5] Vă reamintesc axioma lui J.S. Nye, despre care am mai vorbit în săptămânile din urmă: “Propaganda, dacă este bine făcută, încetează de a mai fi doar propagandă”...

[6] E drept, şi în alte state vecine cu regim comunist – dar acest lucru nu ne mai încălzeşte cu nimic.

[7] Un întreg capitol de istorie se deschide aici: relaţia dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele republican Richard Nixon, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României etc.