Despre patriotismul găunos şi datul în stambă la români

FOTO Arhivă Adevărul

Recunosc, mi-ar plăcea ca mirabilul sentiment patriotic să nu se mai materializeze, efemer şi făţarnic, în circ şi fudulie, ci să fie o permanentă deşteptare naţională bazată pe cinste, muncă, respect şi demnitate.

Nouă, românilor, ne place circul. Şi fudulia. Şi pentru iubim aceste lucruri (aproape) mai mult decât orice, ne străduim de milenii să le împerechem, să le prăsim, să le facem „upgrade”. Citiţi cu atenţie istoria noastră şi o să găsiţi o mulţime de mărturii ale falsului patriotism. Uitaţi-vă la caţavencii, brânzoveneştii sau farfurizii lui Caragiale! Rememoraţi elanul idiot al activiştilor din regimul Ceauşescu! Uitaţi-vă apoi şi la gâlceava şi balamucul vremurilor de acum! Hotărât lucru: am reuşit!

Circul şi fudulia s-au prăsit de minune în spaţiul mioritic, iar progenitura celor doi/două (ezit să le ofer identitate de gen) – patriotismul de paradă! - este un veritabil monstru social, parcă produs în laboratorul lui Frankenstein. Însă marea durere este că toată povestea asta cu iz grobian nu-i doar o combinaţie între circ şi fudulie. În lungul lanţ de ADN al patriotismului de paradă există o mulţime de alţi cromozomi potenţial letali pentru moralitate.

Găsim, bunăoară, genele recesive ale bolşevismului. Căci – dacă este să nu ne amăgim cu iluzia celor trei decenii de libertate! - unii dintre cei care se dau acum în stambă, entuziast şi făţarnic, de fapt încă mai tânjesc după defilările tovarăşilor, momente la care (să fim realişti!) nu tot poporul era dus cu arcanul. Erau acolo şi inşi care aveau orgasme ideologice de 23 august, de 1 mai sau de 30 decembrie (acesta din urmă fiind un fel de 1 Decembrie pe stil vechi), iar aceşti oameni încă mai speră într-o restauraţie comunistă, fie ea şi doar naţional-socialistă. Stă dovadă faptul că „tătucii” au în continuare un oarecare succes în politica românească.

Însă nici nostalgia comunistă nu-i gena dominantă. Altundeva este schepsisul. În ultimii ani nimic nu întrece în amplitudine spiritul de turmă. O masă de impresionantă de oameni se reped zilnic cu capetele în zid, sub influenţa unor falşi profeţi. Modele goale de conţinut, chitite să strângă în umbra lor turme de indivizi amorfi, care fac gesturi doar din spirit de imitaţie, niciodată izvorând ceva din profunzimea minţii proprii.

Cumva revoltător este şi că majoritatea marilor „patrioţi” ai zilelor noastre – fantome virtuale, în fapt - sunt la fel de goliţi de conţinut ca şi cei care îi urmează şi care colportează fanatic zicerile lor, de „înţelepţi” de apă mică. Sunt uşor de recunoscut, căci umplu zilnic spaţiul virtual cu zeci de banalităţi lacrimogene, dar sunt foarte greu de contracarat, deoarece au un bizar efect narcotic asupra a (prea) mulţi oameni.

De fapt, patrioţii de paradă ai zilelor noastre nu au în interiorul lor decât un imens vid intelectual şi emoţional. Însă se căznesc să îl ascundă, frumos, cu floricele şi poezele culese din imensitatea virtuală, în speranţa că nu le vom observa nimicul, ci ne vor asurzi şi ne vor orbi cu răcnetele patriotarde şi artificiile naţionaliste. De asta oamenii şi sunt aşa de uşor de manipulat de ceilalţi „guru”, mult mai nocivi, care vând iluzii la kilogram,  periodic, pentru ca rotaţia cadrelor din fruntea ţării să meargă şnur, ca unsă, iar casta politicienilor să rămână veşnic cea dintâi la împărţirea privilegiilor.

Însă, între noi fie vorba, patriotismul adevărat, profund şi sincer, nu este despre fluturat steaguri şi răcnit sintagme naţionaliste. Nu-i despre „upgradat” profilul de pe Facebook cu un drapel tricolor şi nici despre trimis la toată lista de prieteni un slogan siropos sau un GIF mobilizator şterpelit de pe net. Nu-i despre fasole cu ciolan şi nici despre cămaşa populară de sub haina de blană. Nu-i despre „ce buni sunt ai noştri” şi nici despre „ce răi sunt ai voştri”.

Nu-i nici măcar despre a fi sau a nu fi sub arme, căci patria nu se mai apără de foarte multă vreme cu inimi de aramă şi piepturi de oţel. Ţările şi popoarele se „cuceresc” acum cu totul altfel: prin oferirea de bunăstare, de viaţă fericită, de echitate. Dictonul „Ubi bene, ibi patria” nu mai are sensul ironic şi moralizator pe care ni l-a transmis de peste milenii Aristofan, ci a căpătat un sens propriu, incontestabil, absolut firesc în noua lume lipsită de frontiere, în care noima unor noţiuni gregare – precum popor, etnie sau rasă – este anulată de uriaşul malaxor al migraţiei în masă.

Nu pledez - Doamne fereşte! – pentru „abolirea” manifestării patriotismului. Ar fi absurd. Însă vreau să atrag atenţia, dragi prieteni, că patriotismul adevărat, din zilele noastre, trebuie să fie mai puţin despre exuberanţă şi mai mult despre valorile morale de bază. Mai mult de fond şi mai puţin de formă. Este, într-un fel, despre cele zece porunci. Recunosc, mi-ar plăcea ca mirabilul sentiment patriotic să nu se mai materializeze, efemer, în circ şi fudulie, ci să fie o permanentă deşteptare naţională bazată pe cinste, muncă, respect şi demnitate.

În opinia mea (posibil subiectivă şi sigur naivă) eşti cu adevărat patriot atunci când nu furi, nu ucizi, nu minţi, îţi plăteşti impozitele, nu te aşezi pe tine (şi ai tăi) mai presus decât legea, îi respecţi pe toţi ceilalţi (indiferent cât de diferiţi sunt ei faţă de tine), nu te fereşti să ajuţi, să ierţi, să iubeşti, să dăruieşti. Necondiţionat. Dacă le vei fi făcut pe toate acestea şi apoi ieşi în stradă să fluturi steagul tricolor, atunci poţi fi sigur că niciun om adevărat nu te va bănui vreodată de patriotism găunos şi de dat în stambă.