Despre patriotism cu tineri antreprenori români

Am participat, serile trecute, la o debatere organizată, de o asociaţie de consultanţă în probleme de apărare şi securitate, cu câţiva tineri antreprenori români. Locul, undeva în Pipera, într-un cadru corporatist din cartierul IT-st şi multinaţional, curat, modern şi confortabil, nu din cele cu cravata strânsă la gât cu care, în general, am avut de a face prin instituţiile unde am vieţuit timp de câteva decenii.

Participanţii au fost într-un raport de două treimi foşti militari cu funcţii prin diferite structuri din ceea ce se numeşte „domeniul apărării şi securităţii naţionale“, angajaţi acum în diferite proiecte de consultanţă şi transfer al unei expertize mai curând departamentale către nevoi mai largi, firme, companii, public larg, tânără generaţie etc. şi o treime tineri antreprenori, consultanţi, oameni de afaceri care au încercat, au şi reuşit în mare măsură, să creeze nişte branduri româneşti, în România.

Şi s-a discutat nu despre afaceri, sau nu numai despre afaceri, cât despre patriotism. Şi mai mult s-au pus întrebări. Unii dintre participanţi au dat şi răspunsuri, propriile răspunsuri.

Mai e nevoie de patriotism şi ce fel de patriotism poate dicta acţiunile unui tânăr român care vrea să-şi deschidă sau să-şi dezvolte o afacere? Şi nu oriunde, în România.

Mai e relevant sloganul „fabricat în România“, este sprijinit de către stat sau este, dimpotrivă, o piedică pentru deschiderea către lume a unui produs?

Este statul român un inamic, un partener sau un prieten al tânărului antreprenor român?

Cât de românească e o firmă cu acţionariat român, dar care are 98% din afaceri în exterior?

Suntem foarte buni în câteva domenii de vârf, cum sunt IT-ul, inovaţiile de softuri şi start-up-uri, dar se regăsesc tinerii români poziţionaţi mai sus de zona „fermelor de sclavi“ - e o expresie folosită de unul din tinerii invitaţi - din care contribuie la succesele marilor corporaţii internaţionale?

De ce se schimbă în pozitiv atitudinea celui care pleacă, exact în momentul în care traversează graniţa, devine brusc ordonat, politicos, civilizat şi de ce revine la starea iniţială, când o trece în sens invers şi când acoperă cu praf maşinile locale la demararea în trombă a autoturismului său cu număr străin?

Se poate face o paralelă între generaţia paşoptiştilor, care au revenit să construiască un stat şi o administraţie, cu actuala generaţie de expaţi români care revin în România de Crăciun, Paşte şi pentru concediile verii? Dar cu tinerii politicieni plecaţi să studieze, trimişi uneori chiar de stat, şi care devin rapid „varză de Bruxelles“, preocupaţi să rămână la masa unde au prins un loc?

Intrarea în NATO şi UE a fost proiectul nostru de ţară? Nu e nimic după? Nu e nimic propriu care să adauge la acest proiect?

Erau/sunt instituţiile militarizate un loc unde se practica o anumită cultură a credinţei pentru stat, dată şi de un jurământ militar, şi unde tinerii, obligaţi la o perioadă de catharsis obligatoriu, veneau în contact şi cu aceste valori?

De ce se consideră că aceste instituţii au un fel de monopol al domeniului, alături de biserică, care aproape nu mai trebuie explicat, deşi s-a demonstrat periodic că oamenii în uniformă sau cu sutană nu sunt diferiţi, mai buni sau mai răi, decât semenii lor?

Există o „genă a patriotismului“, mai evidentă la noi decât la alţii?

Şi de la ce începem, de la învăţarea imnului (cam lung?), sărbătorirea Zilei Naţionale (cam frig?), sau de la un nou proiect de ţară atât de promis în cuvinte? E cineva capabil să îl ofere? Trebuie aşteptat să vină cineva cu o ofertă?

O ţară este „afacerea“ unei comunităţi care vorbeşte o limbă, are un teritoriu în grijă, are un trecut, poate avea şi un viitor. Dar, ca într-o afacere, sunt standarde şi proceduri de urmat, obiective, planuri, lideri. Şi mai e o unitate de acţiune care nu îi lasă în urmă pe cei slabi, care îi încurajează pe cei îndrăzneţi, care îi recompensează pe cei care aduc în plus la comunitate. Şi care îi face pe toţi să se simtă ACASĂ.

Noi, cam pe unde suntem cu răspunsurile la aceste întrebări?

Cel puţin, la această întâlnire, s-au pus unele din ele. Sunt convins că ele au fost repetate şi în alte conjuncturi, în alte medii, de către alţi oameni. Când, însă, (şi) le pun tinerii care îşi construiesc propriile afaceri, propriile drumuri, uneori renunţând la beneficiile atât de mari şi la căile atât de bine unse ale „ţării de afară“, pentru a se angaja să facă ceva aici, unde e greu, unde la fiecare pas e câte o groapă, şi virtuală şi adevărată, inclusiv în Pipera, există speranţă.