Despre orientalism/bohemianism, ţigănie şi rasism: arte & meserii

„Ce vreţi, suntem la porţile Orientului, unde totul este luat în derâdere!“, ar fi zis Poincare despre România, deşi nu asta l-a făcut, mai apoi, preşedintele Franţei! Apare clar că a trăi în „cercul strâmt“ (Eminescu) sau „cercul barbar“ (Bacovia) înseamnă a trăi în România, de la râsul tragi-comic din epopeea „Ţiganiada“, până azi!

O replică din Caragiale rezumă „Romanian Rhapsody“, prezentată la Gala Gopo 2019 ca parodie la „Bohemian (Gypsy) Rhapsody“, recentul film despre Freddie Mercury, aka Farrokh Bulsara, celebrul cântăreţ zoroastrian-persan englez: “Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi... Numai noi să n-avem faliţii noştri?“... Caţavencu înţelegea că prin „faliţi“ se referă la „jidani“ (evrei), actualii săi urmaşi într-ale discursului public aplică termenul la „ţigani“ (rromi), în aceeaşi schemă a diferenţei etnice ca subalternizare colonizatoare sau persiflare, prin distanţă culturală radicală. Părerile rămân împărţite!

Comic-vulgar, din băşcălia cinematografică reiese că Freddie Mercury a fost un fel de ţigan autohton, care voia să fie regele manelelor, dar e rupt cu bătaia de nevastă, încât, resentimentar şi răzbunător, se face homosexual! Apoi, în aceeaşi „maioutică“ a tiflei, cover-ul piesei „Bohemian Rhapsody“, capodopera operei-rock a muzicii anilor 70, este cântat/masacrat de un amărât de diletant din „şcoala vedetelor“ lui Bursuc, el însuşi un fel de bursuc aton şi afon (scuze, bursucilor!). Tragi-comedia galei se încheie cu „muzică orientală“, o manea „gangsta“ de râsu-plânsu, în care operatorul arată chipurile spectatorilor, stupefiate şi ultragiate de prostul gust, puţini reuşind să afişeze acea expresie tolerant-rasistă a indiferenţei. Spre dezaprobarea preoţilor bigotismului civic şi a unor lideri populişti rromi, care îi acuză de comportament rasist (desi nu s-a elaborat încă o definiţie a rasismului românesc!). Alţii, invers, consideră că a fost o şarjă deşteaptă, la un film despre rromi, suntem indecişi, între cultul eroului şi cultul mişto-ului, fără o comună scală a valorilor, fără spirit critic!

Şi nu e vorba de manele, de „maioul cu burtă“, ci de imitaţie fără talent şi de prestaţie jalnică! Mult mai rasistă este corectitudinea politică a celor care apără sau promovează prostul gust, bohemianismul (exotismul)/„ţigănia“, în numele ipocrit al dreptului la diferenţă al rromilor, al culturii rrome. De altfel, cvasitotalitatea discuţiilor despre rromi sunt chibiţăreli inculte, arogante şi auto-suficiente, măşti ale hedonismului vulgar şi tradiţionalului rasism de dominaţie (colonizator): „(nu) ştiu, (nu) îmi place, dar (nu) sunt de acord!“. 

În „Despre lăutărism“, reflectând asupra maladiilor sufletului românesc, în anii 70 Noica deplângea istorica lipsă de performanţă a culturii româneşti şi propunea, ca remediu al diletantismului, formarea unei culturi de elită, cu o pregătire umanistă cosmopolită şi sincronă. Reperul reflecţiei lui Noica a fost Barbu Lăutaru, care ar fi imitat fără greş, la cobză (?), o piesă de concert a marelui pianist Franz Liszt, prezent la 1847 la Iaşi, spre satisfacţia acestuia şi autohtonilor, fapt puţin probabil, mai sigur să fi fost, dacă a fost!, tot o imitaţie jalnică şi jenantă, ca cea de la Gopo. Au trecut degeaba 250 de ani?

Într-un „corsi/ricorsi“ prin cultura românească, Noica exemplifică „spiritul lăutăresc“ imitaţia „după ureche", în dauna autenticităţii creative, de la Cantemir, la Nae Ionescu şi contemporanii noştri, apoi conchide amar: „Ce perspective are o cultură, cu răzleţe reuşite mari şi în rest cu simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat „boicot al culturii“ de către inteligenţe, aşa cum spunea Blaga că se practicase aici (în România, n.n. V.I.) boicotul istoriei?“

Pentru a semnala că e vorba doar de lipsa de originalitate a „specificului national“ al românilor, Noica evită să facă vreo aluzie la cele 12 cânturi ale epopeii „Ţiganiada“ sau la ţigani (rromi). Nici la faptul că epopeea este o alegorie, care pledează pentru aceeaşi idee a civilizării gândirii, prin a nu mai fi barbari (români) sau sălbatici (ţigani), „jivine vorbitoare“: „toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani se înţeleg şi alţii care tocmai aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii“. 

Budai Deleanu a fost un spirit iluminist, contemporan şi inspirat de kantiana polemică a separării „raţiunilor inimii“ („arta naivă şi sentimentală“ a omului de prisos, la Schiller şi Dostoievski) de “raţiunile gândirii“, (arta „omului superior“, la Goethe şi Wagner), a extazului dionisiacului de raţionalitatea apolinicului (Nietzsche). La francezi, sursele acestei polemici sunt de găsit în „Cearta bufonilor/circarilor“ (1751-3), ca încercare de a delimita cultura cultă de cultura populară, opera de operetă, a unui mod de a integra/asimila/coloniza diversitatea „bunului sălbatic“ în cultura civilizată (educată, umanistă). Rousseau, partizan al prioritizării civilizării spirituale a maselor, printr-o educaţie graduală raţională, va suporta oprobriul elitelor vremii, pentru care importantă era partea materială a realităţii, ca ontologie materialistă. Or, Revoluţia franceză - se spune mai în glumă, mai în serios - a însemnat şi că ediţia a doua a „Contractului social“ s-a făcut din pielea celor care nu citiseră prima ediţie, ca instituire a raţiunii, a curajului de a gândi cu mintea proprie, responsabil.

Şi cânturile epopeii „Ţiganiada“ sunt exemplificări riguroase ale discursului modernizării sociale şi a „recursului la metodă“ de urmat, de la critica furioasă a mentalităţilor nihiliste şi anarhice ale epocii şi urgenţa instituirii unei guvernări „antibariorea“ (antiputere), la analiza sufletului şi eresurilor românilor, într-o rafinată selecţie a primului florilegiu liric. În spiritul romantismului muzical german, Budai Deleanu separă obsesivul şi facilul „foaie verde“ din cultura românească cu o „poezie nouă“, care să transmită idei, nu doar ritmuri iraţionale. Aşadar, nu este o polemică Orient vs. Occident, decât în măsura în care încă se mai confundă orientul inimii cu occidentul gândirii, ca rezistenţă la schimbare: or suntem europeni, or nu mai suntem! - cum bine-a zis cine-a zis! 

Într-o lume a civilizaţiei europene, „cum (mai) poate fi cineva persan (primitiv)?“, se întreba Montesquieu, în secolul al XVIII-lea, „cum (mai) poate fi cineva român?“ – se întreba şi Cioran, în secolul XX, ca şi Budai Deleanu, Noica şi alţii. „Ţiganii“ - spunea la 1893, Kogălniceanu - „ne-au dat îndustriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari“, iar timpul nu lasă loc de dubii, mai ales în domeniul muzicii, de la Maria Lătăreţu şi Maria Tănase, la Grigoraş Dinicu, Ion Voicu şi Johnny Răducanu, până la contemporanul nostru, Damian Drăghici. Pentru că, etic (moral) şi estetic (valoric), trebuie ca şi în cultura românească să facem, ca şi în Europa, distincţie între exotism (bohemianism, orientalism), ţigănie (gypsiness) şi rasism (antigypsism)! 

„Ce vreţi, suntem la porţile Orientului, unde totul este luat în derâdere (în neserios)“, ar fi zis Poincaré, şi poate că reînceputul construcţiei naţionale ar trebui făcut printr-o relectură a eticii şi esteticii râsului epopeii „Ţiganiada“, fiindcă, lupus in fabula, „râdem de unu, doi, şi lumea râde de noi – cum zice înţelepciunea populară!

Parafrazînd un răposat poet al naţionalismului populist românesc: să recitim „Ţiganiada“ plângând!

P.S. Nicio polemică şi nicio referinţă la cele două filme despre şi cu rromi, premiate la gala Gopo 2019, absolut meritorii: Premiul pentru cel mai bun film de debut, acordat lung metrajului „Soldaţii. Poveste din Ferentari“, al regizoarei Ivana Mladenovic, şi Premiul pentru cel mai bun scurt metraj, acordat filmului documentar „Caisă“, al regizorului Alexandru Mavrodineanu. Felicitări!