Sunt în autobuz, e seară şi sunt obosită. O bătrânică vorbeşte ca pentru ea, cu o voce stinsă: „Şi nu am băut deloc apă azi. De unde să iau? Şi unde să merg să dorm? Iar pe bănci, afară?”. Câţiva călători care stăteau pe lângă ea îi aruncă nişte priviri chiorâş şi se îndepărtează, de parcă ar fi avut râie. 
 
Nu e o situaţie singulară. Îmi amintesc doar un caz, deşi ele au fost multe. Acum câţiva ani eram la Foişorul de Foc, aşteptam troleibuzul cu cea mai bună prietenă. Ajunge în staţie. Ţipete, îmbrâncituri, mare vervă şi un şofer impasibil, orb sufleteşte. Un om fără adăpost era lovit de către ceilalţi călători: „Împuţitule! Gunoiule! Marş jos, jegule!”, strigau către el în timp ce trăgeau de el, în încercarea de a-l da jos, pentru că mirosea şi le afecta acestora nările delicate. Să vezi toţi călătorii, 6-7 oameni, femei şi bărbaţi de mai multe vârste cum sar pe un om vulnerabil doar pentru că el nu are casă, apă şi săpun dar are tupeul de a sta lângă ei, în mijlocul de transport în comun este o scenă pe care sper să nu o mai revăd curând.
 
Desigur că am intervenit. I-am întrebat de ce îl lovesc şi le-am spus să îl lase în pace. În tot timpul acesta, el era paşnic şi doar se ţinea cu mâinile strâns de scaunul din faţă. Călătorii deveniseră consternaţi pentru că două fete le contestă autoritatea şi îi ameninţă că sună la poliţie. „Păi pute! Nu are voie să meargă cu troleibuzul. Să meargă pe jos!”. „Doamnă, dar dacă aţi fi fost în locul lui, ce aţi fi făcut?”, întreb eu.
„Cum să zici aşa ceva, să dea Dumnezeu să ajungi tu aşa!”, ţipă ea către mine şi pleacă înţepată, blestemându-mă în continuare. Rămân perplexă când văd câtă înţelepciune au unii adulţi... 
 
L-am rugat pe şofer să nu plece, să aşteptăm poliţia. Nu cred că ne auzea, pentru că asculta muzică la căşti şi ne ignora făţiş. Poate credea că nu e treaba lui dacă cineva este agresat în maşina pe care o conduce, eu ştiu?! O parte dintre bărbaţii vânjoşi ne spun că pe ei îi doare în p**ă de poliţie, dar se dau jos şi o iau la picior, mai ceva ca un iepure alergat de o vulpe flămândă de cinci zile.
 
Până la urmă, bărbatul fără adăpost şi-a continuat liniştit călătoria (nu prea se putea deplasa) şi noi alături de el. Şi zău, că nu ne-a deranjat mirosul. Iar dacă ne-ar fi deranjat, am fi găsit soluţii.
 
Într-o situaţie de genul, cei privilegiaţi au datoria morală de a face un efort, nu să-i ceară celui amărât să renunţe şi la fărâma lui de şansă de supravieţuire. Da, ştiu, nu ne plac mirosurile urâte, dar dacă suntem atât de consternaţi hai să ne luăm de cei care urinează la colţ de stradă, de cei care aruncă chiştoace pe jos, de cei care nu strâng după câine, de cei care scuipă pe jos. Şi hai să donăm ce haine nu purtăm şi măcar din când în când să ne gândim şi la cei mai puţin norocoşi decât noi. Există organizaţii către care putem dona dacă ne e greu să privim în jurul nostru şi să vedem câţi oameni sunt singuri, dezbrăcaţi, nemâncaţi şi ai nimănui. Obşinuim să privim instinctiv către ecranul telefonului, să ignorăm ce este în jur. Preferăm realitatea virtuală, nu cea în care ne mişcăm şi respirăm. 
 

Mai vorbesc uneori cu diverşi cunoscuţi şi îmi spun că ei nu au făcut niciodată ceva pentru cineva. Măi să fie! Păi şi atunci de ce ne plângem că suntem aşa divizaţi, când noi nu ne gândim, măcar fugitiv la cineva, fie apropiat, fie străin?

Acum, că începe sezonul rece, gândul meu se îndreaptă tot mai des, tot mai abitir, către oamenii fără adăpost. Autorităţile, deşi au fonduri, nu prea şi le alocă cum trebuie, iar angajaţii din adăposturi nu sunt cei mai competenţi. Nu o dată un om fără casă mi-a spus că el nu vrea să meargă la centru, preferă să degere de frig, pentru că acolo îl bat, îi iau hainele şi ce bani are la el şi îi vorbesc urât. Unde e omenia celor care lucrează cu oameni vulnerabili şi sunt plătiţi pentru asta din banii noştri? Unde sunt strategiile pentru aceşti oameni? Unde e păsarea autortităţilor? Îmi vine în minte un poster de campanie de la un candidat pentru primăria a nu ştiu căruia sector care promitea că va ”curăţa” sectorul de oamenii străzii.

Şi nu voi uita niciodată ce mi-a spus un bărbat fără adăpost, acum câţiva ani, de Revelion. Era ger, iar el stătea pe o bucată de carton, tremurând. În jurul lui, oameni fericiţi, toţi pregătiţi pentru petrecere. Înainte obşinuiam să colind străzile şi să dăruiesc mâncare şi haine celor ca el. Pentru că nu aş putea trăi atlfel. Pentru că ştiu cum e. Pentru că ştiu că dacă nu avem omenie, nu mai avem scânteie. I-am întins un cozonac şi i-am urat un an mai bun. Mi-a spus, cu o tristeţe în glas care mă răscoleşte şi acum: „Nu vreau un an mai bun. Vreau doar să mor. Atât.”