Multiculturalismul autentic, precum toleranţa adevărată, presupune existenţa unui factor dominant, a unei „gazde“, ce-şi deschide larg şi cu sinceră ospitalitate uşile casei - sau graniţele ţării, dacă vreţi -, pentru un timp şi un număr nedeterminate de musafiri diferiţi, în toate sensurile posibile. Este complet irelevant pentru mesajul meu un multiculturalism „de laborator“, plăsmuit prin artificiale repartiţii aleatorii, sau - încă mai grav - unele echilibrate, bine chibzuite.

Fireşte, „musafirii“ pe care trebuie să-i iubim (în fond, ospitalitatea reală e o formă de iubire a semenilor) pot locui în „casa noastră“ cu mult înaintea noastră, din vremuri neştiute (cum e cazul amerindienilor, de pildă), dar asta nu înseamnă nicidecum ca nou-venitul nu poate deveni de facto gazdă, cu toate îndatoririle ce incumbă, la un moment istoric dat.

Deschiderea „uşilor“ rămâne doar un gest de mică ipocrizie, în lipsa deschiderii sufletului. Când primim oaspeţi nu ne schimbăm mobilierul, nu ne redecorăm casa în funcţie de gusturile sau tradiţiile musafirilor, ci ne îngrijim doar ca ei să se simtă cât mai confortabil, ca la ei acasă, de se poate, dar - esenţial! - fără să ne prefacem că uităm vreo clipă că sunt la noi acasă!

Altminteri, nu mai putem fi bune gazde, şi vom crea inevitabil un talmeş-balmeş în care nu se mai poate desluşi oaspetele de amfitrion.

Atunci când primesc în vizită musulmani, de exemplu, nu-mi ascund ruşinat cruciuliţa de la gât şi nici nu dau jos de pe pereţi icoanele, chiar dacă nu au pentru mine decât o valoare estetic-artistică. Nu voi servi masa pe covor, nu ne vom preface că ne place a mânca cu toţii dintr-o oală cu mâna! Dar nici nu vom degusta porc (simplul fapt ca mănânci carne spurcată de faţă cu un musulman e o jignire, sunt de acord, atunci când tu l-ai invitat la masă, nu altfel).

În acelaşi timp, nu numai că nu mă voi opune ca în camerele cu drag puse la dispoziţia lor să se mănânce după bunul obicei musulman, şi orice altceva doresc dânşii, fără să-mi lezeze mie şi apropiaţilor mei sentimentele, dar le voi şi spune şi totodată crea toate condiţiile, ca o gazdă bună ce-mi propun să fiu!

Pe de altă parte, musafirul nostru, indiferent de motivul, scopul şi durata vizitei, precum şi de diferenţele culturale, cel mai adesea ireconciliabile, în fond, e moralmente obligat să întindă şi el o mână, respectându-ne obiceiurile, credinţa, modul de viaţă, fără a vedea în ele ameninţări sau insulte. Trebuie să ne înveţe limba şi să ne respecte legile! Altminteri, e dreptul meu elementar de gazdă să-i arăt uşa sau să nu mai fiu pe viitor atât de naiv-primitor!

Metafora găzduirii private poate părea insuficientă şi la limită incorectă, în raport cu imaginea oferită de spectacolul istoric al imigraţiei universale. Am subliniat însă, mă refer la un soi special de oaspeţi, cei care vin-să-nu-mai-plece, se mută la şi cu tine, cu care va trebui sa-ţi împarţi - cumva - casa pentru tot restul vieţii şi chiar mai mult decât atât!

Pe de altă parte, comparatia este criticabilă şi din perspectivă opusă: în definitiv, atunci când ai o casă atât de vastă (precum America, să zicem), s-ar putea crede că încap în ea musafiri „fără număr“, fără să rişti să te calci mereu pe bombeu cu ei... Aşa am crezut si eu până nu demult. Văzând, însă, patimile ce sfâşie de ceva vreme Marea Americă şi Lumea Civilizată (pe care eu o identific cu democraţiile liberale; nu cred că există civilizaţie vie fără democraţie; democraţia reală e una, cea liberală!), nu mai prea cred...

Cred, însă, că greşim fundamental atunci când ne confundăm identitatea cu crezurile personale. Crestinismul ca doctrină fondatoare a civilizaţiei occidentale, cu religia ca variantă a libertăţii de conştiinţă, alături de ateism şi toate formele de agnosticism. Când uităm cine suntem şi cum am ajuns să fim.

La nivel „macro“, falsa ospitalitate e reprezentată de negarea propriei credinţe (nu importă dacă e vorba de o credinţă personal asumată, în discuţie fiind una colectivă, cu valoare profund identitară), de autoflagelarea culturală (cum ar fi punerea pe un plan superior - uneori chiar şi numai pe picior de egalitate - a culturii diferite a „oaspeţilor“, şi implicita aruncare în derizoriu a culturii occidentale, în care în context o includ şi pe a noastră). Pierderea voluntară a identităţii se poate realiza si prin neasumarea pudică, sau chiar entuziastă, adesea, a „credinţei neamului“.

Atunci când nu e doar o crasă imbecilitate, însoţită de ignoranţa corespunzătoare, o astfel de tendinţă poate fi doar rodul unei minţi bolnave. Tinereţea poate fi o scuză, trecătoare însă.

Marx a visat o Lume fără niciun Dumnezeu, intuind foarte bine ca doar în lipsa Lui completă conştiinţele individuale, din care se naşte şi cea colectivă, vor putea fi anulate...

Urmaşii lui, reprezentanţii „Şcolii de la Frankfurt“ şi discipolii lor (Franz Oppenheimer, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Jürgen Habermas, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, György Lukács, Axel Honneth ş.a.), au înţeles însă unde a greşit „gurul“ şi au imaginat alte modalităţi, mult mai perverse şi sofisticate, de spălare a creierelor şi de confiscare a libertăţii umane, „inventând“ marxismul cultural. Azi, aproape că au câştigat. (Nu am căderea să spun mai multe despre această plagă a omenirii numită „marxism“ - cultural sau de orice fel -, există voci cu adevărat pertinente, ce pot fi lesne auzite de către toţi cei care simt o astfel de tribulaţie; totodată, cei care nu simt, nu pot fi exorcizaţi - doar - cu nişte cuvinte...)

În opinia mea, orice formă de suficienţă, aşa cum sunt ateismul „pur“ sau religiozitatea habotnică, denotă o puţinătate a inteligenţei (emoţionale, cel puţin). E un subiect prea vast şi delicat, aşa că mă voi limita la această apoftegmă, luând asupra mea posibila iritare a cititorului dornic de a afla de la mine ceea ce eu nu ştiu şi nu pot spune.

Poate însă că în tot amarul vremurilor pe care le trăim, conştient, unii dintre noi, inconştient, majoritatea, există şi un mare bine: nimic nu poate fi greşit în aflarea adevărului despre aproapele tău. Revelaţia cunoaşterii celui de lângă tine, a soţului, a prietenului, a amicului sau colegului (fac o necesară distincţie între aceste alegeri din viaţa noastră, şi relaţiile de sânge, ce nu sunt libere alegeri) e aproape întotdeauna dureroasă. 

Puţini prieteni am avut de când mă ştiu şi mulţi am pierdut în ultimul an, de când a început practic nebunia asta ce-mi pare acum fără de sfârşit...

Dacă acceptăm, însă, că întâlnirea cu adevărul, oricât ar fi el de inevitabil-subiectiv, nu poate fi decât o experienţă înălţătoare, lacrima amară se poate îndulci, iar noi ne putem duce în continuare viaţa, dar tot mai singuri...