Despre modele

M-a tentat tema din acest an a colocviilor revistei Mozaicul – „Craiova – modele de legitimare şi valori europene”, aşa că am răspuns pozitiv invitaţiei de a avea o intervenţie. Am crezut că îmi va fi uşor să aleg dintre personalităţile culturale, ştiinţifice, politice, pe care Craiova le-a dat de-a lungul vremii, una care să se potrivească.

 Am trecut în revistă nume cunoscute: Constantin Lecca, Eugeniu Carada, Gheorghe Chiţu, Maria, Theodor şi Elena Teodorini, Petrache Poenaru, Theodor şi Alexandru Aman, Grigore Gabrielescu, Elefterie Cornetti, Nicolae Romanescu, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu, Ion Ţuculescu, Traian Demetrescu, Felix Aderca, Tiberiu Iliescu şi altele, ale unor oameni care au avut succes în lume, au construit instituţii acasă, au creat ceva durabil şi important pentru ceilalţi.

Mi-am dat seama că despre unii dintre ei nu am suficiente date, iar despre alţii am prea puţine din ceea ce aş vrea de fapt să ştiu. La prima vedere, un model de legitimare se cuantifică strict prin prisma performanţei şi nu ne interesează dacă respectivul a fost un obedient, un trădător, un laş sau un infam. Dacă a avut succes la Viena şi s-a născut la Craiova, ăla e! Să ne trăiască!

Îmi pare rău, nu pot aşa. Ca să îmi fie model şi să-l pot propune ca model de legitimare s-ar cuveni să îmi placă şi ideile, esenţa lui umană, să îl cunosc foarte bine, aşa cum un avocat are nevoie să ştie totul despre clientul său, ca să-l poată apăra în orice situaţie.

Identificarea unei astfel de figuri - mai mult sau mai puţin ilustre -  a devenit mai dificilă, pe măsură ce căutarea înainta în timp. Sigur, câţi oameni, atâtea modele, iar eu am fost şi sunt mai interesat de scriitori decât de primari, senatori, miniştri, de mai-marii vremii sau de apropiaţii lor - fără a le diminua din merite, e doar un magnetsim care funcţionează mai degrabă către cei care reuşesc în ciuda condiţiilor, nu datorită lor. Lucrurile s-au complicat începând din anii ’30 ai veacului trecut prin ascensiunea fascismului, prin aşezarea apoi, consolidată, a comunismului în România, prin perversa manipulare ce a urmat căderii acestui regim şi în care trăim astăzi.

Cum să limpezeşti, cum să risipeşti suspiciunea generalizată, ca să poţi să crezi în cineva, când cel mai adesea se pun pe lucruri lumini convenabile, parţiale? Am văzut în hol, la aceste colocvii, două cărţi îngrijite de domnul Adrian Michiduţă despre Nichifor Crainic. Se precizează că a fost ministru al Propagandei Naţionale, în 1940 şi că atunci când a fost arestat de comunişti a aflat din ziare că e „fascist”. Pe site-ul crestinortodox.ro sau la diverse întâlniri organizate de obicei sub egida Bisericii, Crainic este un model. Se amintesc anii de puşcărie, nu şi că la Radio România a preluat emisiunile fasciste de la italieni, că Mussolini şi Hitler îi păreau „personalităţi excepţionale, de un dinamism covârşitor, clocotind de idei noi”, că îl entuziasma „frenezia creatoare a fascismului”, că toată familia lui cunoscuse „noroiul presei iudeo-democratice” (am citat din volumul său de memorii „Zile albe, zile negre”, Editura Gândirea, Bucureşti, 1991).

Exact cu o săptămână în urmă au avut loc la Craiova colocviile I. D. Sîrbu. Un alt posibil model, un om care a mărturisit, care a fost închis pe nedrept, care a tăiat stuf iarna, în Balta Brăilei (că tot a fost, ca să citez presa recentă, „dat pe mâna justiţiei torţionarul de la Periprava”, nu mai ştiu ce colonel) şi care Sîrbu ne-a spus despre Tudor Vornicu, alt posibil model, doar dă şi în prezent numele unei şcoli de televiziune, că era căpitan de Securitate şi îl ancheta, îi spunea că dacă nu colaborează îi vor rupe şira spinării şi îi vor topi manuscrisele. La Şcoala de televiziune „Tudor Vornicu” este profesor Mihai Tatulici, ale cărui emisiuni Reflector dinainte de 1989 mulţi şi le amintesc mai bine decât mine. Şi poate îşi amintesc şi cum l-a reabilitat Mihai Tatulici, după Revoluţie, pe Adrian Păunescu, în acea emisiune celebră de la televiziunea publică.

Adrian Păunescu, un model, presupun, cel puţin pentru autorităţile Craiovei de astăzi, doar în vară i-au dezvelit un bust în centrul oraşului, au botezat cu numele lui o stradă şi o sală a Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman”. Ce le vom spune turiştilor veniţi în Craiova, capitală culturală europeană şi opriţi în faţa statuii lui Păunescu? Că a fost unul dintre principalii vectori ai propagandei comuniste, răsfăţatul cuplului Ceauşescu, un om primit cu teamă şi onoruri de conducerile judeţene ale Partidului oriunde în ţară? Nu cred. La noi, realitatea ia forma dorită. „Destinul ce-ţi este rezervat: să îţi prostituezi idealurile pentru ca să serveşti încarnarea răului şi a minciunii. Să asişti din viaţă la înmormântarea propriei tale inteligenţe, să fii destinat să înveţi oamenii nu să cunoască şi să ocolească răul, ci să-l accepte şi să-l justifice”, zicea Sîrbu, ca să revin la el, la sfârşitul anilor 40, când comunismul se instala în România (citatul este dintr-o scrisoare către prietenul lui Deliu Petroiu, datată 5 martie 1947, reprodusă în cartea „Ion D. Sîrbu – Iarna bolnavă de cancer”, îngrijită de Cornel Ungureanu, editura Curtea Veche, 1998).

Domnul Emil Boroghină a amintit în cuvântul său de la colocviile de săptămâna trecută trei titluri de piese ale lui I. D. Sărbu care rezistă, dar, desigur şi le aminteşte şi pe celelalte care s-au jucat la Craiova: „Seară de taină” (cu Tudor Gheorghe în rol de ofiţer fascist), „Amurgul acesta violet”, „A doua faţă a medaliei”, „Frunze care ard”, texte pe linie, cu fascişti răi, comunişti de omenie şi replici de genul: „Le vedeţi pe aceste slugi ale capitaliştilor ce graşi şi eleganţi sunt?”; „Trăiască solidaritatea clasei muncitoare! Un steag roşu se desface în vânt”. Nu seamănă cu personajul din scrisori şi din Jurnal, acela nu ceda, dar cine ar fi putut rezista? Cine a rezistat?

Clara Mareş, care a prezentat fragmente din cartea ei despre Sîrbu în dosarele de Securitate, a făcut o pledoarie „pe linie”, pe linia de astăzi, în ce priveşte opţiunea ei de a nu da numele celor care l-au turnat pe Sîrbu: nu vrea vânătoare de vrăjitoare, trebuie să ne gândim care era situaţia atunci, cine vede nişte dosare de reţea ştie că respectivii erau presaţi. „Am preferat să nu le dau numele pentru că am foarte multă înţelegere umană pentru oamenii ăia, pentru că sunt oameni care au trecut prin nişte drame şi au rămas traumatizaţi”, spunea. „De aceea am preferat să păstrez această decenţă”. Nu ştiu de ce îşi imagineză că altcineva nu are aceeaşi capacitate empatică şi că, dacă am afla un nume, am deveni procurori zeloşi. Nu ştiu nici de ce a ales varianta discreţionară de a deconspira, voalat, un domn care este acum jurnalist, ştiu doar că despre acei ani, deocamdată, se tace sau se minte şi neîncrederea nu te prea îndeamnă să alegi un model dintre autorii care au avut succes atunci.

Mă gândesc, desigur, la Marin Sorescu, scriitor cu operă de anvergură şi cu o ştiinţă a autopromovării care l-a făcut gelos şi pe Mircea Cărtărescu. Invidiat pentru succesul său şi uşurinţa cu care se plimba prin lume, în anii ’70 - ’80, contestat pentru poziţionarea sa la stânga, după Revoluţie, când mulţi intelectuali trecuseră la dreapta, şi pentru activitatea sa de ministru în guvernul Văcăroiu, dat afară de la revista „Ramuri”, Marin Sorescu este un scriitor căruia îi ştiu, în acest moment, doar cărţile. De la această distanţă, se vede talent, hărnicie, eficienţă, dar nu îţi poţi alege un model pe care nu îl cunoşti şi e delicat să judeci epoca aceea, să separi oportunismul bun de cel rău, compromisul acceptabil de cel pervers, nevoia de împlinire de setea de reuşită sau de putere, iscălitura cu mâna zdrobită în uşă de semnătura oferită benevol, rugător. Dar unele alegeri sunt greu de făcut şi astăzi, când, deşi avem o nelimitată libertate a cuvântului, soluţia cea mai îndrăzneaţă poate deveni izolarea, neparticiparea. Nu doar ştiinţa este uneori amorală, ca să mă refer la cuvintele domnului Gabriel Coşoveanu din deschiderea discuţiilor, iar filosofia de viaţă poate fi mai importantă decât rolul pe care cineva îl joacă în cultura de azi, dacă alegi altă miză decât competitivitatea.

Pentru că tot zicea în prima zi a comunicărilor doamna Daniela Tarniţă că poate vorbim şi despre modele care nu au murit: sigur că m-am gândit, am fost la un pas să scriu despre un prieten sau altul, mi-aş fi asumat zâmbetele ironice ale asistenţei, un model nici nu e înger sau sfânt şi poate fi, la fel de bine, un învins. Depinde cine îl învinge, cum reacţionează în faţa unei încercări, cum alege să piardă, cât de onest cu sine rămâne după o situaţie-limită - ori asta nu prea am avut ocazia să verific. Dar furişez mai departe priviri spre vieţile altora, curios poate, dar atent şi la imaginea din oglindă, pentru că, nu-i aşa?, căutând un model, te cauţi de fapt pe tine, cel mai bun posibil.