Luni, 18 iunie, amfiteatrul „Nicolae Iorga” a găzduit dezbaterea cu titlul „Kitsch-ul în cultura urbană. Influenţe tradiţional româneşti”.  Cristian Lică (scriitor şi manager al Muzeului Kitsch-ului Românesc) şi Adrian Văncică (actor) şi-au împărţit rolul de keynote speaker, iar Răzvan Chiruţă şi-a prezentat versiunea din perspectiva unui jurnalist (redactor-şef la Newsweek). Discuţiile au fost moderate de Alice Teodorescu (doctor în ştiinţele comunicării) şi Mirela Murgescu (profesor universitar,  îndrumător al programului de master al Istoriei Ideilor şi Mentalităţilor, iniţiativă inedită în mediul universitar românesc). 

Ne-ar trebui, probabil, o existenţă ca să vorbim despre kitsch. Acesta nu este nimic mai mult decât o parte integrantă a culturii moderne. La începuturile sale, kitsch-ul a fost chiar o formă de democratizare a culturii şi de rezistenţă. Fiecare dintre noi va rămâne cu o definiţie diferită a acestui termen. (Mirela Murgescu). 

În ultimii ani asistăm la o diversificare a sensurilor termenului amintit (etimologie germană). Convingerea aproape unanimă a celor prezenţi a fost că e de vină fractura din societatea românească - elite versus periferie (o societatea tribalistă, cum ar spune Cristian Lică). Elitele intelectuale au obiceiul de a judeca şi a pune etichete. Societatea românească, după decenii de egalitarism şi nivelare impuse de regimul comunist, a cunoscut cultura de consum. Luxul, în trecut apanajul unor elite restrânse, este copiat astăzi de majoritate, uneori greşit şi supus criticii celor care cred că o fac mai bine. 

Cu toate acestea, rolul conferinţei de luni nu a fost unul didactic, scopul său fiind mai mult dubitativ, cei din public fiind invitaţi să reflecteze la ceea ce consideră ei cu adevărat că ar fi kitsch. 

Ne validăm singuri preferinţele sau acceptăm opinia sugerată de o elită? (Cristian Lică)

Aţi vizitat vreodată Muzeul Kitsch-ului din Centrul vechi doar „la mişto” şi pentru a pleca de acolo cu o senzaţie de superioritate? Greşit, şi asta v-o spune managerul acestuia. Cristian Lică ne-a explicat discursul muzeal pe care îl propune publicului: o viziune a unei pături elitiste, intelectuale asupra periferiei şi nu o ironie la adresa celor portretizaţi, acuzaţi în special de kitsch comportamental, dat de neîncrederea lor în gusturile proprii. 

A doua categorie de kitsch propusă de muzeul pe care îl administrează este dată de contradicţii- să-i spunem „kitsch-ul oximoron”.

Kitsch-ul apare atunci când se confruntă două ideologii în cadrul aceleiaşi construcţii: luxul afişat de preoţi; Catedrala Mântuirii Neamului (creştinism universal sau mântuirea unui singur popor?) sau naţional-comunismul. Există ideologii mai consumatoare de energie decât indignarea faţă de kitsch.  

Demersul său va fi încununat de iniţierea unor cursuri de „dezintoxicare ideologică" (coach de brain detox). Doritorii sunt invitaţi la Muzeul Kitsch-ului. Un alt proiect, propus Ministerului Turismului, poartă numele generic „România eclectică”, prin care se propune exploatarea contrastelor din societatea noastră: „România poate deveni un muzeu pentru oamenii din culturile de peste ocean”, este de părere Cristian Lică. 

Presa foloseşte kitsch-ul pentru a atrage atenţia, mărturiseşte jurnalistul Răzvan Chiruţă, care ne-a prezentat principalul motiv al succesului revistei Newsweek- un model occidental de deontologie. 

S-a vorbit foarte mult şi despre kitsch-ul în artă, acolo unde a apărut prima dată. Multiplicarea sau copierea unei opere de artă reprezintă principala formă de kitsch, având drept consecinţă suprimarea mesajului artistic. 

Cine are autoritatea în artă?, se întreabă retoric actorul Adrian Văncică, cel care a asigurat divertismentul la eveniment. Acesta s-a arătat indignat faţă de multitudinea unor autoproclamate forme de artă din zilele noaste. Urmăriţi clipul de mai jos până la final. 

Nu rămâne decât să închei articolul prin a ura succes studenţilor care au înfiinţat Atelierul de Analiză a Istoriei Mentalităţilor şi a Ideilor Contemporane, domeniu de cercetare cu o bună reflectare în realitatea cotidiană, ce se poate transforma, cu contribuţia lor, într-o ştiinţă auxiliară.