E la distanţă, ştii că se ocupă de lucruri serioase, dar nu eşti încă interesată, nici obligată, nici nu ai prea mult chef să afli care sunt acelea.

Descoperi, însă, la un moment dat, că e vorba chiar de viaţa ta.

Ai îmbătrânit fără să ştii, într-un sat de munte, acolo unde asfaltul e ca aurul, există dar nu-l vezi niciodată.

Te-ai mutat aici de la oraş în perioada în care toţi plecau.

Tânără pensionară, dornică de muncă.

Atunci când totul era verde şi nicio schimbare de vreme, nicio spargere de nori, nicio vântoasă lichidă urcând prin pădure nu însemna mare lucru.

Drumul era de pământ şi atunci, dar nu era o problemă să înfrunţi un kilometru de noroi, călduri de vară erau, poate, şi atunci, dar nu trebuia să te refugiezi de arşiţă în camera din spate.

Fiul venea rar de la Bucureşti, dar nu ţi se părea asta o problemă, serviciul e servici, există telefoane, cine nu se vede, se simte mai aproape.

Însă, totul a devenit, deodată, fragil.

Începând cu picioarele, cu umerii, cu ochii. Cu tot ce te înconjoară.

Drumul de câteva sute de metri e un maraton care nu anunţă decât durerea din piept.

Dealul a devenit munte.

Pământul nu mai are stabilitate, tremură uşor când îl atingi.

Da, s-a schimbat şi vremea. Totul se usucă în jur.

Înainte coborai la şosea prin pădurea de lângă casă.

Drumul prin sat era prea lung. Lua prea mult timp.

Înainte, discuţiile din sala de aşteptare de la dispensarul comunal erau pensia şi grupele de muncă. Cât ai câştigat, cât ai pierdut, cât te aştepţi să primeşti. Când or mări pensiile ăştia de la guvern.

Nişte hoţi, cu toţii. Poate mai puţin Budăi şi o doamnă care a lucrat la casa de pensii, restul panglicari.

Te documentai toată noaptea la televizor.

Acum importante sunt pastilele, cum se aşază în cutiuţa calendar, câte zile mai sunt până la noua reţetă.

Eşti  deja cuminte, nu mai stai cu orele în gradină încercând să ţii în viaţă trei dovleci şi patru rânduri de ceapă.

Ai aflat între timp că nu e apă, că nu merită agricultura în vârf de munte,

Înainte nu conta.

Fântâna de peste deal era întotdeauna plină şi umerii aproape nu simţeau cobiliţa.

Da, toate erau altfel, înainte.

Acum, fiul vine lunar, nora şi mai des, ea îi are şi pe ai ei, dar, parcă, nu e de ajuns de des.

Anii s-au adunat deja optzeci şi încă doi.

Duhovnicul cu halat alb e doar o dată pe săptămână la program, când este, aşa e cu doctorii de ţară, fac şi ei naveta pe drumurile astea de piatră şi pământ, au şi ei treburi, obligaţii.

El ştie cum stai cu piesele, cu motoraşul din piept, el îţi dă dezlegare să vezi alţi doctori.

El e în camera de dincolo de sala de aşteptare.

El singur a mai rămas.