Despre forţa dezlănţuită, demenţială, a unui dulău negru

Plecam în mare grabă la congresul mondial al scriitorilor. Auzi, mondial! Un poet în ¢90 a făcut un congres internaţional al poeţilor şi a explodat. Degeaba l-a căutat Uniunea Scriitorilor ca să voteze. Pur şi simplu a dispărut. După aceea s-a aflat că nu are diplomă de bacalaureat. Dar nu era de ajuns un asemenea fapt degradant ca să i se întâmple asta.

Nu reuşisem să arunc decât puţine lucruri într-o pungă de plastic made in China, apoi ura! şi la gară. Apoi-ul ăsta mă va urmări nu ştiu cum toată ziua. Am rămas cu fâşâitul acela în urechi şi-n autobuz. Pare a fi o cheie care descuie stările acceptabile. Greu e să mai ajungi să fii plăcut. În rest, tot-i ieftin şi bun. Călătorii din autobuz se topeau rapid în această stare. Era cald. Sudoare. Exista un mare potenţial de sudoare. Hoţii de pe traseu se retrăseseră leşinaţi la umbră. Mi-i închipuiam cu ochii galbeni de ciudă. La mine, venea pasa Gogol cel mizerabil. Asociam fâşâitul cu ridurile de la votca  din comunism. Pe baza acestei imagini trebuie să scriu un poem. Apoi un roman. Atunci cineva va face un film. Voi fi celebru.  

În tren, însă, lucrurile se schimbaseră la o sută optzeci de grade. Lumină mare, miros exploziv de detergent. Plătisem biletul cel mai scump. Mă pregăteam aşa pentru marele eveniment. Vor fi acolo  scriitori cei mai mari din lumea întreagă? Prozatori, critici, mai ales. Criticii, cu mână de oţel, cap de iridiu. Nu ştiu cum să-i preţuiesc mai mult. Mi-i închipui pe critici  şlefuiţi peste tot. La tors, la haine. Nu vorbesc de lecturi. Apoi, la congres, veneau mai poeţi puţini. Ăştia beau şi urlă. Mi s-a spus că urma să se ţină un congres special pentru ei. Tot la noi. O mie de poeţi din lumea întreagă vor fi prezenţi undeva. Vor fi ţinuţi mai la dos însă. Undeva în nord sau în est, ca să nu se audă.

În tren, l-am găsit pe eseist însă. L-am ghicit de la început. Eram în pasa Gogol cel pur de-acum. Există fireşte două tipuri de eseişti. Unul micuţ la trup, cosmopolit, altul, uriaş tradiţionalist. Personajul meu luase de la fiecare câte ceva preţios. Nu mai încăpea în piele de la atâta conţinut straniu. Avea pielea uscată şi cu o mie de riduri noi. Iar riduri. Ridurile se grăbeau să ajungă mai ales la gură. Bănuiam  pe sub haine alte orificii la fel de hulpave. Acesta beau bere doar. După pielea galbenă, deci ar fi trebuit să fie o mumie care şi-a asfixiat vastele culturi. Micuţ, să-l porţi într-o sacoşă care fâşâie straniu. Vrea mâncare  şi să meargă la veceu. Nu pune osul la treabă. Dar nu, era eseistul uriaş cu pete pe pantaloni, tradiţionalist. Avea pantalonii largi. Ştiu un poet care cântă, are pete pe pantaloni şi bea o sticlă de votcă. Ăla da poet. Ăsta nu. Stai să vezi. Mergea fireşte la alt congres mondial, undeva în Moldova profundă. Aşa îi spunea el şi-mi făcu cu ochiul.  Ştia oare unde mă duc? Apoi a continuat, România va deveni nu peste mult timp teatrul desfăşurărilor mondiale şi ale scriitorilor. Aici în sud, prozatorii, poeţii în nord, traducătorii la est. Iar vor să ne împrăştie ruşii sau americanii. Coc ceva în gălăgia asta. Omul meu pleca deci la un congres rezervat eseiştilor. Unul care stă mereu pieziş faţă de  prozatori şi poeţi. Se adunau undeva în centru, pe lângă Sibiu.  Mi-l închipuiam pe acest personaj un original. Aşa le spune Dostoievski celor cu demon. Trebuia să-mi activez spiritul critic cu acest personaj. Instinctiv m-am uitat la pungă. Aveam bani puţini.

A început tunător, în forţă, despre forţa dezlănţuită, demenţială a dulăului negru care-i  peste tot printre români. Vorbele ascundeau  un vers memorabil totuşi, dacă nu o veste foarte tristă. Ăsta-i şi poet, mi-am spus. Se apucă de băut. Mai bine să mintă.  Multă vreme i-am fixat gura, un botic negru ca un afiş. Piele, păr peste tot, murdare ca slănina. Bun. Apoi nici picioarele nu-i tremurau în raport direct cu gura. Oare nu-i put? M-am repezit atunci la colţul gurii: nu avea spuma albă de diamant. Ştiţi despre ce vorbesc. Nu vreau să fiu prea direct. Cocea ceva totuşi. A început, deci, cu forţa demenţială, dezlănţuită a dulăului. Fireşte, unul autohton. Unul din cei murdari, corciţi. Un maidanez, de fapt, unul înnebunit de viermi şi păduchi. Aici, intrau, am înţeles, bărbaţii noştri. Era prima serie a elementelor decăzute. Aşteptam neliniştit părerea despre femei şi copii. Ne-au mai rămas ei, cum sunt de la natură. Eseistul ştia ce vreau şi eu şi a continuat despre dulău. Dulăul cel negru a acceptat tot sistemul în comunism şi după. Nu mai stătea în dosul stânei. Nu se mai hrănea cu zer, nu mai dormea în iarba înaltă, nu mai era stăpân pe oi. Devenise o corcitură. Mare la trup, puternic, însă, forţa cotropitoare a câinelui ciobănesc se topise în grăsime, se încâlcise în blană. De asta lumea noastră e plină de maidanezi răi. Neputincioşi. Oare nu-i un semn că există atâţia maidanezi cruzi?

De undeva, a scos un pachet cu mâncare pe care l-a atârnat într-un cui. Se legăna groaznic. Nu ştiu de ce. A început cu câteva măslinuţe, totuşi. Am răsuflat uşurat. Am scăpat de mirosuri. Eram şi flămând. Se jucă puţin cum m-aş fi jucat eu cu o scobitoare, apoi, hap!,  înghiţea lacom. Mare coţcar. După ce luă la rând o mulţime de sortimente culinare, sfârşi cu felioarele de sălămior, care făceau, jap!, între buze. Ăsta nu vrea să spună tot. E un fricos şi el.

- Domnule, adică eu, comunismul e un fel de orgoliu subtil al modernităţii de stânga, corecte de la Paris şi din SUA. Înnebuneşte sigur. Nu ştiam ce să cred. Porneşte de la limbaje, de la canoane, rămâne la raţiuni  ademenitoare. Socoteşte tot. Viaţa moare acolo. Devenea de aici profund. Simţeam deja răcoarea aceea în jurul creierului. Şi nu era numai răcoare. Ştii – aici făcu o pauză, stătu în cumpănă, să meargă sau nu pe această cale sau să-mi tragă o cacialma –, ştii cum miaună o pisică în călduri, primăvara? Brusc, m-am adâncit  în fotoliu. De ce primăvara? De ce primăvara?, mă întrebam în ritm de tren. Capotam cu asta iar  în Dostoievski.   Aşteptam să dispar în confortul profund al fotoliului. Era, totuşi, de vinilin, nu de catifea, ca pe vremuri. Eseistul sorbi şi un fel de lichid discret, tulbure şi mă salvă. Era o lichea. Sigur. Îşi strecură limba peste riduri. Astea dădeau să-i înfunde gura. Le îmbună, cât de cât, şi vorbi.

– Comunismul a pornit de la asemenea  limbaje ademenitoare, străine de natura noastră bătrână. Eseistul voia să trişeze. S-o scurteze. Întrezărisem un mare adevăr mai sus. Nu-l spuse oare nimeni? – Comunismul a promis o mie adevăruri, libertăţi, toate calculate, meschine. Acum, occidentul promite la fel, doar plăceri. Poate să gonească acest dulău corcit, mahmur, maidanez de fapt, cotoiul cel negru cu pisicile lui linguşitoare, în călduri? Întrebă şi dispăru.

Îmi închipuiam acum forţa dezlănţuită, demenţială a  unui cotoi negru. Oare cum sună? Am sărit ca ars. Bulgakov, în romanul lui „Maestrul şi Margareta”, a vorbit şi el de un cotoi negru, occidental, cât un urs, în cel mai negru stalinism. Vine comunismul! Şi m-am trezit. De fapt eseistul sforăia ca un urs la câteva scaune de mine. Cred că mâncase mult. Mirosea a usturoi şi a şuncă. Ce era cu acest personaj şi cu discursul lui? Când am plecat de acasă am aflat că un copil a fost sfâşiat de maidanezi în Parcul  Tei. Îmi venea să cotonogesc toţi maidanezi,să-i deşel, să-i rup în bucăţi. Acum, plecam la mama, în nord, s-o ajut să culeagă via. Oare de ce mi se năzărise  congrese mondiale, de toată isprava? Adormisem în trenul de Suceava.  

Sigur, mi-am spus, oare acesta din faţa mea nu era un comunist, unul care publică pe de-ascuns idei de astea noi, pe vreun site de stânga. Sau unul ecologist, care apără maidanezii cruzi? Nici occidental, adept al vreunui New Age, nu pare. Din Rusia era sigur. Dacă-l îmbunez, ce m-aş duce cu el până la Odessa! Câte nebunii nu aş fi aflat despre Răsăritul meu post comunist! Cred că adormeam din nou. Eram liber. Ca să mă destind, m-am întrebat ca-n Sallinger, ce zice un perete când se întâlneşte la colţ cu alt perete? Dar un dulău cu un cotoi negru într-un apartament de bloc la vreun om singur şi bătrân?