Despre desfiinţarea pensiilor speciale. „Dacă decent e 5.000 de lei, cum spun ei, atât să fie pensia minimă!”
0
În ultimele săptămâni, cititorii „Adevărul” mi-au predat o interesantă lecţie despre sistemul de pensii, văzut prin prisma articolelor 16 şi 47 din Constituţie, raportate la Legea 127/2019, la legislaţia din SUA şi la oleacă de bun-simţ.
În urmă cu vreo lună, mă pronunţam vehement şi (credeam eu) argumentat pentru desfiinţarea pensiilor speciale (în articolul „România semizeilor cu pensii speciale, versus România cetăţenilor de mâna a doua. Cine va învinge?”).
Materialul a trezit un interes foarte mare, a avut zeci de mii de afişări, mii de distribuiri, peste 100 de comentarii şi mi-a adus o sumedenie de mesaje private pe e-mail sau prin intermediul Facebook. În general, oamenii au fost de acord că pensiile speciale şi de serviciu sunt, în 99% dintre cazuri, nejustificate, adică sunt privilegii care fac din beneficiarii lor nişte super-cetăţeni cu super-drepturi, lucru care cam contravine Constituţiei României.
Au fost, însă, şi destui oameni care m-au contrazis. Fiecare cum a putut. Unii m-au înjurat de mamă şi de tot neamul, de la Burebista încoace, alţii doar m-au jignit elegant, aproape nobiliar, în vreme ce câţiva mi-au atras atenţia că am pus căruţa în faţa boilor şi că, de fapt, alta e realitatea pe tarlaua pensiilor speciale.
Trec peste opiniile celor care au încercat să mă mintă cu neruşinare cum că pensiile lor nu-s chiar aşa de mari sau că, la o adică, ce mare brânză că iau şi ei, acolo, 9-10 mii de lei lunar, deşi au contribuit cât pentru 3-4 mii de lei. Nu-mi bat capul nici cu cei care au impresia că o dactilografă de la Tribunal munceşte mai mult şi în condiţii mai grele decât un şofer de autobuz, un operator chimist, un inginer constructor sau un maistru sudor. Toţi ne credem nişte super-eroi în munca noastră, la o adică!
Las deoparte şi argumentul găunos că unii lefegii de la stat (cu salarii grase, cu mult peste media pe economie, deci şi pensii pe măsură, başca speciale) ar avea limitări la a-şi mai lua un serviciu. Păi, bre, doamnelor şi domnilor din aristocraţia bugetară cu statut special, de aia vi se dau lefurile alea babane, ca să fiţi dedicaţi unei singure profesii. Altfel, puteţi lejer merge în privat (doar în privat) şi puteţi fi dactilografe la trei firme în acelaşi timp, că nu adunaţi de-o leafă de grefier nici după 80-90 de ore de muncă pe săptămână.
Mi-a plăcut, în schimb, argumentul că o pensie de vreo 5-6 mii de lei pe lună ar fi taman decentă pentru condiţiile de viaţă din România. Aşa-i, domnule! Ca atare, zic să abandonăm toate aceste controverse stupide şi să punem căruţa în urma boilor.
În esenţă, nu despre desfiinţarea pensiilor speciale ar trebui să vorbim, ci despre aplicarea fără discuţii a articolului 16, alineat 1, din Constituţie („Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”), coroborat cu articolul 47, alineatul 1, din acelaşi document fundamental („Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”).
Cuvintele cheie sunt „egalitate” şi „decent”, caz în care algoritmul e simplu: pensia minimă pentru stagiu complet de cotizare să fie de vreo 5.000 de lei pe lună (cât spun „specialii” că ar fi minimul decent). Iar dacă ai ieşit la pensie şi mai ai chef de muncă, să fie ca-n SUA: se suspendă frumuşel pensia şi după ce termini contractul ţi se recalculează. Şi mai este o chestie frumoasă în Statele Unite: pensia maximă din sistemul public este limitată la vreo 4.000 de dolari. Evident, poţi să cotizezi cât vrei la sistemul privat şi să-ţi iasă o pensie de un milion de dolari pe lună, pe care nu ţi-o poate suspenda sau limita nimeni. Este strict alegerea ta!
„Dacă decent e 5.000 de lei, cum spun ei, atât să fie pensia minimă pentru vechime completă în muncă! Ce să ne mai sucim după degete şi să ne înjurăm că unii sunt speciali, iar alţii nu?”, mi-a scris românul Iulian Panait.
Şi mi-a mai plăcut o opinie, venită virtual din partea unui domn (pe care nu-l cunosc personal) pe nume Ştefan Toma. Omul zice că pensii de serviciu pentru situaţii punctuale ar trebui să existe, însă acestea ar trebui să fie aplicate procentual la pensia calculată pe baza contribuţiei fiecăruia. Condiţiile grele sau speciale de muncă (cum ar fi munca în mediu toxic, ori în condiţii de risc major, sau programul de lucru nestandardizat, ori munca de noapte samd) ar trebui să aducă între 5 şi maximum 50% în plus la pensie.
Habar n-am dacă există posibilitatea legală pentru ca acest tip de propuneri să fie incluse într-o nouă lege a pensiilor, echitabilă şi unitară. Însă înţeleg (nu c-ar fi greu de înţeles...), din ceea ce spun oamenii cu care am discutat intens în ultima vreme, că pensia de sub 1.500 de lei (pe care o primesc 80% dintre pensionarii români) este la limita sărăciei, nu a decenţei şi că raportul aberant de 1/60 dintre pensia minimă (pentru stagiu complet) şi cea maximă (specială) ar trebui redus la maximum 1/8.
Mai la obiect, pe legea 127/2019 (ultimul „hit” în materie), la 35 de ani vechime în muncă (fie şi numai cu salariul minim) pensia nu poate fi mai mică de 1450 lei lunar, ceea ce înseamnă pensia maximă din sistemul public ar trebui să nu depăşească 11.600 de lei (adică mult mai puţin decât aberaţia de pensie de stat de 80.000 de lei, plătită acum unui fost procuror). Aşa cred românii, aşa că nu văd de ce n-ar fi bine, deci nu trageţi în pianist!
Se încarcă comentariile...
