„Scrisorile persane", reeditate recent în Franţa, vin ca o mănuşă dezbaterilor la modă în ultima vreme pe tema dintre creştinism şi islamism. Alte măşti, aceeaşi piesă. Dar cu rolurile inversate: avem, în romanul lui Montesquieu, judecata unui musulman asupra credinţei şi cutumelor creştine. Autorul nu fusese el însuşi în Persia, Iranul de astăzi. Se baza pe relatările de călătorie ale unor conaţionali. Erorile de informaţie sunt totuşi relativ puţine.

Iar interpretările, scutite de prejudecăţi. Montesquieu era de părere că fiecare religie îşi are îndreptăţirea proprie şi tradiţia specifică. Ceea ce nu-l împiedică să fie deseori necruţător cu coreligionarii săi. De altfel, romanul a fost socotit o satiră. Temându-se de consecinţe, Montesquieu l-a publicat fără nume de autor şi a indicat o tipografie germană pe copertă, deşi aceea reală era olandeză. Succesul a fost atât de mare, încât cartea a fost piratată şi imitată frecvent după 1721. Abia când va intra în Academia Franceză, îşi va recunoaşte Montesquieu paternitatea, beneficiind de îngăduinţa cardinalului Fleury.

Cartea era şocantă pentru epocă. Sunt mai întâi sarcasmele la adresa bisericii. În faimosul capitol XXIV, papa e socotit de către Usbek un fel de magician, fiindcă reuşeşte să-i convingă pe supuşii săi că pâinea nu e pâine şi vinul nu e vin. Cât despre Dumnezeu, afirmă acelaşi persan, dacă ideea trinităţii e valabilă, el ar trebui să aibă trei dimensiuni. Montesquieu nu-i iartă mai ales pe preoţii care ţin un dublu limbaj, virtuos, în public, vicios, în particular.  În al doilea rând, erau şocante comentariile despre obiceiurile creştinilor, care, din perspectiva musulmanului de odinioară, seamănă bine cu comentariile europenilor actuali despre obiceiurile musulmanilor.

Dacă astăzi stârneşte reprobare portul voalului şi al burqăide către musulmance, ieri Usbek se arăta intrigat de lipsa lor la franţuzoaice: „Femeile nu au nicio reţinere; îşi arată bărbaţilor obrazul descoperit; îi privesc în ochi; pe stradă, ca şi în biserică, se comportă ca la ele acasă." Lui Usbek i se pare normal, în schimb, ca numeroasele lui soţii legale să fie ferite de ochii bărbaţilor străini, prin veghea eunucilor, de câte ori se deplasează în oraş. Nu înseamnă că Montesquieu, luminist şi luminat, nu vedea riscurile sclaviei femeilor persane. După câţiva ani petrecuţi departe de serai, Usbek se confruntă cu o revoltă a soţiilor lui.  Lui Montesquieu nu-i scapă asemănarea dintre perversiunile la care se dedau femeile din serai cu acelea destul de răspândite în rândul preoţilor şi călugărilor catolici. (Absolut întâmplător, am aflat  zilele trecute despre un raport, adresat papei, referitor la abuzurile sexuale ale preoţilor irlandezi).

În tot ce am citit, şi am citit destule, pe tema raporturilor dintre creştinism şi islam, n-am întâlnit niciodată numele autorului „Scrisorilor persane". Cât de à propos ar fi fost!