Despre cacofonie

Pentru a evita cacofonia, nu puţini sunt cei care apelează la formule de genul „ca şi…“, „ca virgulă…“ etc., deformând astfel limba.

Cacofonia nu este o deviaţie ortografică sau ortoepică, ea nu ţine de agramatism, aşa cum crede foarte multă lume – stare indusă, de altfel, de profesorii ignoranţi (al căror număr, din nefericire şi în mod paradoxal, este sporit silitor chiar de sistemul de învăţământ românesc). Cacofonia este o malformaţie eufonică, o disfuncţie a armoniei sonore; ea ţine, deci, de disonanţă, care, fireşte, e bine de evitat, atât cât permite limba, mai ales în zonele în care dă bine muzicalitatea cuvintelor (dincolo de valenţele lor semantice) -- acolo unde cantabilul capătă consistenţă organică, unde sunetele au un rol nobil: oratorie, poezie, discursuri solemne etc.

Chestia cu „cacofonii îngăduite de Academie“, vehiculată adesea prin şcoli, trebuie privită ca pe o erupţie a unei pedanterii stupide. Bunăoară, e permis numele „Ion Luca Caragiale“ (sau „Biserica Catolică“), dar nu e permis, de pildă, „Lucica Caragea“ (sau „mâneca cămăşii“). Foarte interesant…, nu?

La cum evoluează lucrurile în ţară, având în vedere că Parlamentul e doldora de „stilişti“, nu-i exclus să auzim, mâine-poimâine, că nişte „puritani“ ai limbii, treziţi brusc din somn, au hotărât scoaterea cacofoniilor („neacceptate academic“, fireşte) în afara legii, considerându-le ultragii…! ― timpul încă nu e pierdut… Dar pentru că rolul şcolii este unul eminamente educativ, nu ar fi rău dacă toţi acei funcţionari cu apucături profesorale ar afla că în categoria cacofonii nu intră numai „ca-ca“, „că-că“, „ca-că“, „că-ca“, ci şi „la-la“, „pe-pe“, „ma-ma“, „chi-chi“, „cu-cu“, „ci-ci“ ş.a.m.d., deoarece etimologia cuvântului cacofonie nu are legătură cu excrementele, ci cu grecescul kakos, „rău“ -- la care s-a adăugat phone, „sunet“.

Asta-i! În fond, nu e mare scofală…