Două jurnaliste din Franţa s-au aflat, în anii din urmă, în centrul unei dezbateri privitoare la statutul meseriei lor. Catherine Pégard de la „Le Point" şi-a declarat în 2007 ataşamentul faţă de ideile lui Sarkozy, abia ales preşedinte.

Françoise Degois de la France Inter, însărcinată să urmărească activitatea Partidului Socialist, a devenit fan Ségolène Royal. „Am comentat destul, s-a explicat ea, acum vreau să acţionez." Întrebarea, în ambele cazuri, este dacă un jurnalist poate continua să fie jurnalist dacă abandonează neutralitatea pentru un partizanat politic. Răspunsul pare să nu fie acelaşi în Franţa şi la noi.

În Franţa există un acord perfect asupra obligaţiei jurnalistului de a se ţine în afara taberelor politice. Opiniile lui personale trebuie să lase locul obiectivităţii. Deontologia îi permite să consemneze opiniile oamenilor politici, nu să le interpreteze tendenţios. Regula e valabilă pentru jurnalistul de ştiri, dar, în mai mică măsură, şi pentru analist. La noi se face rareori deosebirea între informare şi interpretare, între ştirist şi comentator.

Îndeosebi jurnaliştii din media au acest caracter amfibiu. În cel mai fericit caz, ei stau cu un picior în neutralitate şi cu altul în partizanat. Şi nu ezită să le pună pe amândouă de partea unui partid sau a unui lider. Recenta campanie electorală ne-a oferit exemple foarte clare. Mi s-a părut o idee bună aceea a conducerii „Adevărului" de a nu se amesteca ziarul în campanie. Şi nu doar fiindcă lumea era saturată de politic, dar şi pentru a nu contribui la transformarea bătăliei politice într-un război al undelor, cum se zicea înainte ca Mc Luhan să vorbească de media.

Fireşte că jurnaliştii pot avea simpatii politice şi, desigur, opinii. Alinierea la un partid le pune însă în discuţie obiectivitatea, dacă nu dreptul de a-şi practica în continuare meseria. Se cunoaşte cazul unui jurnalist român devenit parlamentar european pe lista unui partid. Oricât a protestat el, nimeni nu-i mai face credit ca jurnalist, deşi e vorba de un om talentat şi cu experienţă. Faptul că deţine acum informaţii la care nu avea acces înainte nu-l ajută cu nimic.

Je suis payé pour le savoir, cum zice francezul. Cu două decenii în urmă publicam săptămânal comentarii pe teme politice, pe care le-am strâns ulterior într-o carte. Nu erau pamflete, ci analize. Sau, cel puţin, aşa îmi închipuiam. Mă socoteam mai degrabă politolog decât jurnalist. Când am intrat în politică în 1991 am renunţat la rubrică. Nu fără regret: eram perfect conştient de avantajul pe care mi-l oferea privirea din interior a lucrurilor.

Totuşi, mi-am spus că nu mai pot pretinde la statutul de jurnalist imparţial, toată lumea începând să vadă în mine pe omul politic. Nu cred că greşeam.