Ar fi fost de aşteptat sau măcar de sperat că generalul-doctor în ştiinţe militare şi numit pe criterii de deosebită performanţă în fruntea guvernului, ar fi putut să fie în stare să vadă dacă există mecanisme funcţionale pentru funcţionarea normală a societăţii pe timp de criză şi, la caz de nevoie, să aibă autoritatea morală şi expertiza care să-i permită să le pună în aplicare.  
 
Dar nici măcar asta nu este foarte grav şi, în mare măsură, chiar era de aşteptat, de unde resemnarea oamenilor care, din nou, ca pe vremurile de demult, ridică din umeri a neputinţă , scuipă a scârbă, înjură generic şi încearcă să se descurce. Dar astea le ştiţi, aşa că la ce-ar fi bună reamintirea ruşinii naţionale continuată cu atâta spor şi de acest guvern? 
 
Pentru că, în opinia mea, ceea ce se petrece acum este realmente echivalent cu o transgresare solidă şi extrem de primejdioasă în contextul în care evoluează acum România în context regional şi european, chiar pe linia de demarcaţie între două sisteme economice, politice şi militare foarte aproape de o confruntare despre care unii analişti vorbesc ca despre o certitudine a viitorului imediat. În acest caz, dacă chiar credeţi că avertismentele internaţionale pe care le auziţi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită chiar au o bază reală şi nu sunt intoxicări propagandistice, atunci să ştiţi că toate serviciile de informaţii şi analiştii militari din ţările relevante în zonă au primit misiunea să analizeze vulnerabilităţile ţărilor care ar putea să fie angajate sau afectate de un posibil conflict, mai ales cele din prima linie. 
 
În acest context, prima mare întrebare, absolut esenţială, este dacă, da sau nu, în ce măsură, populaţia este gata să accepte şi să susţină decizia luată de liderii politici. În aceeaşi măsură, fundamentală, este şi a doua întrebare: estimarea unităţii de reacţie a componentelor esenţiale din sistemul care asigură funcţionarea statului. Servicii strategice dintr-o infrastructură strategică a cărei paralizie (sau paralizare) poate oprimi motoarele vieţii normale şi mări sau instala definitiv haosul.  
 
Desigur, pentru a preveni intrarea în anarhie, există legi care trebuie respectate sau, după caz, aplicate, inclusiv cu maximă severitate atunci când situaţia o cere. Credeţi însă că asta este o regulă generală şi absolută? 
 
Absolut nu.  
 
Ceea ce se petrece acum în Bucureşti este o situaţie de risc care ne descoperă câteva vulnerabilităţi foarte serioase de care, poate, vreun guvern viitor, evident nu acesta condus de prim-ministrul general doctor, va trebui să se ocupe în prioritate, poate chiar transmiţând concluziile şi Domnului Preşedinte, cu delicateţe şi consideraţiune, ca nu cumva să se supere de deranj. 
 
Prima problemă echivalentă cu o ameninţare de securitate este faptul că deciziile justiţiei cu caracter executoriu nu sunt respectate de salariaţii unei companii care, în termenii legii, are un caracter special, tocmai fiindcă face parte din infrastructura strategică a naţiunii şi este obligată să asigure un serviciu public minimal. Prevederea asta are în primul rând în vedere nu binele şi confortul publicului oricum plătitor necuvântător de taxe şi impozite, ci posibilitatea realizării conexiunilor - şi acestea strategice -între diversele zone ale unei mari aglomerări urban. Tocmai din acest caz, în momente de criză maximă, serviciul public de transport este ultimul rămas în funcţiune, din circuit ieşind atunci maşinile mici, tocmai pentru a se asigura un trafic minim de călători, degrevând marile artere pentru uzul vehiculelor militare. 
 
Dar nu suntem decât într-o banală stare de alertă. De ce s-ar deranja militarii? Aşa că ne rămân civilii. Şi în acest caz avem un alt mesaj foarte serios: cel puţin un segment esenţial de prestatori de servicii din infrastructura critică nu numai că se decide să nu respecte deciziile justiţiei - act interesant în sine pentru adepţii convinşi ai "nesupunerii civile" - dar mai arată şi că, pe fond, statul nu are la dispoziţie mecanisme sau structuri funcţionale care să asigure respectarea şi aplicarea legii. Asta se descoperă acum public şi la o dimensiune care surprinde tocmai pentru sindicaliştii au arătat că estimarea lor este perfect corectă: au dreptate să ignore politicienii deoarece nu sunt în stare de nimic şi sunt definitiv blocaţi de încrengătura propriilor lor interese contradictorii. În consecinţă, ne aflăm într-un sistem fără reguli şi de aceea totul este permis? 
 
Şi se mai demonstrează ceva: oricând, în orice zonă a sistemului infrastructurilor critice, se poate declanşa fără probleme - iată demonstraţia de acum - o altă şi o altă asemenea mişcare de protest, de data asta paralizând transportul public în Bucureşti, în etapa a doua eventual extinsă la nivelul ţării, afectând, de ce nu, întreg sistemul de transport. Adică, foarte pe scurt, închizând ţara în ritmul unor proteste pentru care nu mai este importantă - şi nici nu poate fi în acest caz - invocarea unei baze legale.   
 
Ce se întâmpla însă dacă trăiam într-o ţară normală? Mă îndoiesc extrem de tare că autorităţile unui stat democratic ar fi lăsat să evolueze astfel lucrurile şi, cum facem noi, s-ar fi bazat doar pe forţa de persuasiune a domnului Nicuşor Dan, încercând să transmită tuturor că este vorba de o problemă minoră, de interes local şi să stăm liniştiţi pe locurile noastre acasă, că tot vin atâtea zile libere în care să intonăm cântecele patriotice cuvenite şi din dotare. Ce-ar fi făcut? Ar fi aplicat legea care asigură funcţionarea corectă a mecanismelor administrative şi circuitelor infrastructurii strategice. În caz de nevoie, prin ordonanţă de urgenţă, ar fi ordonat armatei, internelor, jandarmeriei, să scoată pe traseu propriile lor autobuze cu care să asigure acel serviciu minimal public de care era nevoie. Şi ar fi început seria acţiunilor în justiţie contra celor consideraţi a fi vinovaţi. 
 
Numai că, pentru asta, trebuie sacrificat din capitalul politic. Şi, apoi, dacă nu-i urmează nimeni? Ce fac atunci? Şi, uite-aşa, împăratul nu nu mai că rămâne gol, dar se poate să nu nici nu mai aibă peste ce să împărăţească. Atunci, preventiv, face CSAT poate că se va găsi totuşi o soluţie ca cineva să nu rămână "fără coledzi".  
 
Asta ar fi varianta minimală: cealaltă, despre care cred că este cea mai posibilă, este ca cineva să se fi neliniştit văzând cam cum se joacă o anume partidă de şah în România.