Demolatorii

„Uite cum vorbim noi singuri şi luăm cuvântu'..." Astfel grăiesc, la începutul unei piese... dure, nişte băieţi care se îndeletnicesc, prin România, cu diverse cântări hip-hop.

Versurile care urmează nu sunt tocmai digerabile pentru puritani. Sigur, fiecare înţelege ce vrea, în funcţie de vârstă (recomandabil de la 18 ani în sus), educaţie, stare de spirit.

Mărturisesc că, în ultima vreme, îmi vine să-i „citez" deseori pe băieţii cu pricina. Asta mai ales atunci când, din greşeală, calc în râvna oratorică „moale" a unor persoane care pierd prilejuri excelente de a-şi ţine gura. Este vorba de aşa-zişii „demontatori de mituri" naţionale, religioase etc. Ei se ocupă cu identificarea „exceselor" de interpretare, vezi Doamne!, cu asigurarea „igienei" noastre intelectuale. Oamenii cu pricina se erijează în curatori ai generaţiilor „credule", infestate cu dogmatismul de stat. Ei inventează teme şi dezbateri care nu preocupă pe nimeni (în primă fază), oferind interpretări scandaloase. Asta pentru a atrage atenţia şi a compensa propriile lor dificultăţi de înţelegere a fenomenelor pe care le abordează. Temele şi dezbaterile în cauză sunt false, în majoritatea lor, şi, mai grav, adâncitoare de nelinişti mai vechi.

De pildă, vorbim despre „posibilitatea" eliminării simbolurilor religioase din şcoli, în condiţiile în care violenţa elevilor a depăşit limite greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. Brusc, icoana din perete „răneşte" mai mult decât pumnul şi este mai „antieducativă" decât exemplul elevelor care practică videochat-ul erotic.

Ne mai trezim luând cuvântu', aiurea-n tramvai, despre diferite personalităţi istorice, punându-le la îndoială realizările. E „la modă" să ne îndoim de orice, să fim „europeni" în (pre)concepţii şi să minimalizăm, uneori până la jignire, importanţa şi rolul unor simboluri ale istoriei naţionale. Chipurile, aşa demonstrăm că suntem relaxaţi, când, de fapt, nu facem altceva decât să demonstrăm că suntem flasci din punct de vedere moral.

Dar marele rău pe care îl fac românilor demolatorii de conştiinţe este că dezvoltă complexe de inferioritate printre tineri. Aceştia „află" că nimic din ceea ce au moştenit din generaţie în generaţie nu-i bun sau nu-i strălucitor - nici Ortodoxia, nici Ştefan cel Mare, nici Avram Iancu. E aproape ruşinos să spui că-ţi iubeşti ţara. „Ce, eşti ca Vadim Tudor?!", sare imediat un „om de bine", un curator al naţiunii.

Această atmosferă generală cloceşte individualismul românilor. Fiecare se retrage spre casa lui, spre cercul lui strâmt. În public ni se spune continuu că suntem proşti, ceea ce ucide în noi orice pornire de implicare civică.