Democraţie fără iluzii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De obicei, întrebările nu vin pentru a peţi răspunsul corect, ci pentru a planta alte întrebări. Exact întrebările pe care ne străduim să le evităm, susţinând că am dat, deja, răspunsul corect. În ce ne priveşte, după 30 de ani de angajament progresist, am neglijat cu totul următoarea întrebare: dacă somnul raţiunii naşte monştri, ce fată insomnia raţiunii? Altfel spus: dacă democraţia da, de ce exportul nu?

În 1989, după 45 de ani de succes occidental nepătat, democraţia a devenit subiectul unei ipoteze fără contraargument: exportul universal. Mutată paşnic, prin misionariat aproape publicitar, sau violent, prin campanii militare luminoase, democraţia urma să învingă întunericul, în toate spaţiile şi etniile pe care le va atinge cu colţul aripii. Ploaia de drepturi şi libertăţi va seduce sau înmuia prejudecăţi rigide şi supersitţii tribale. Raţiunea în regim de lucru permanent va convinge fără greş o lume nerăbdătoare să adopte noua scriptură. Pe scurt, imediat după falimentul formulei comuniste, o epidemie de optimism a transformat în fetiş ipoteza după care raţiunea conduce istoria. 

S-a vorbit mult de eseul în care politologul american Francis Fukuyama constata, în vara lui 1989, sfîrşitul istoriei, triumful liberalismului şi stingerea conflicltelor umane, sub calota democraţiei ca regim final şi general acceptat. În cuvintele nu tocmai nemuritoare dar îmbietoare ale autorului: ”Ce vedem astăzi e punctul final al evoluţiei ideologice a umanităţii şi extinderea universală a democraţiei liberale occidentale ca formă ultimă de guvernare”. De fapt, Fukuyama era, mai degrabă, cronicarul unei stări de spirit, decît generatorul ei. Raţionamentul de tip ”dacă aici, atunci peste tot” era, la începutul anilor ’90, la fel răspîndit ca naşterea zilei de miercuri după marţi şi la fel de obligatoriu ca laptele de mamă pentru alt tip de naşteri. Autorul acestor rînduri i-a fost slujitor fidel, deşi, între timp a ajuns să îşi constate repetenţia. 

După 30 de ani de export refuzat, deturnat sau returnat, ipoteza democraţiei inevitablile a obosit şi lucrează în gol ca o slujbă mecanică. Păstrătorii acestei credinţe s-au baricadat în spatele unui nou dogmatism care e, mai degrabă, un fel de a inculpa tradiţii şi popoare sau realitatea istorică, de-a dreptul. E timpul să le urăm La Culţi Ani! Şi să ne debarasăm de marea superstiţie raţionalistă care cere înlocuirea vieţii cu spasmul egoist al elitelor în căutare de legitimare şi confort ideologic. Ce ştim după 30 de ani de democratizare globală n-are nici o legătură cu festivismul oficial. 

Democraţia a prins în Estul Europei. Cu defecţiuni şi erori care nu stau bine lîngă original dar credibil. Culmea, pericolul unei riposte stă în excesele arogante ale agendei liberale şi nu în sentimentul popular. Dacă va continua să insiste că democraţia e totuna cu suma drepturilor speciale pentru minorităţi tot mai mici, mai nervoase şi mai numeroase, preoţimea progresistă va avea surpriza să fie contrată de o majoritate care nu vrea să fie reeducată. Libertatea îşi riscă viitorul din clipa în care are program fix şi limite sub poruncă de sus. 

În rest, pe uriaşul maidan pre-liberal al lumii din afară, mersul democraţiei s-a poticnit sau a fost oprit de contralovituri fatale. 

În China, Libia, Siria, Irak şi Afganistan exportul de democraţie a fost escortat  de fanfarele reunite mass media, civice şi elitare dar a a ieşit din decor. Olimpiada liberal-democrată a fost compromisă de inepţia celor ce refuză să creadă că dezrobirea se poate solda cu o rotaţie de tiranii. La fel de utilă s-a dovedit lozinca ineptă după care toţi oamenii se nasc egali. Aşa e dar nimeni nu rămâne nou născut. 

În Rusia, Iran şi Birmania valul prodemocratic a fost stăvilit şi convertit în formule imitative, fără conţinut real. Trăgînd linie, marile vedete ale expansiunii democratice, în funte cu faimoasa Primăvară Arabă, au ilustrat falimentul penibil al raţionalismului naiv, lăsat singur în cameră cu natura umană. 

Nu, societăţile arabe nu fremătau nerăbdătoare să aducă la putere democraţia. Nu, execuţia în boscheţi a tiranilor bombardaţi pînă la fuga din palat nu a fost urmată de instalarea zeiţei cu toţa dreptăţii în mînă. Da, tiranii vor fi sfîşiaţi de cei ce doresc să cureţe  tronul înainte să se aşeze cu tribul lor cu tot pe locul din care pot ordona suprimarea tribului vecin. 

   

Democraţia e o minune dar cei ce vor continua să trateze minunea democratică în regim de cult religios, fără aplicaţie şi realism, riscă eşecuri masive.

De la bun început, trebuie observat, fără jenă, că democraţia e o formulă de viaţă şi guvernare confirmată într-un permietru limitat: Europa, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia şi Korea de Sud. Lista poate primi alte cîteva nume dar nu mai mult. Cine acceptă această realitate va accepta, în acelaşi timp, că democraţia e o reuşită strict europeană exportată prin multiplicarea de state în aceeaşi cultură (America, Australia, Canada, Noua Zeelandă) sau prin violenţă şi control politic sever în state de cultură similară (Germania) sau compatibilă (Japonia, Korea de Sud). 

Două din condiţiile care au permis extinderea democraţiei par esenţiale: cultura şi tipul de control. Amîndouă au fost scoase din discuţie în anii marii exaltări în care teoria predilectă spunea că democraţia nu ar nevoie de arguemnte sau condiţii speciale. Altfel spus: democraţia nu cere suport ci numai import. Această teorie a căzut. Problema e că eşcul e greu de acceptat. Cultul democraţiei ca religie apostolică include un volum uraş de interese, prestigiu şi cariere. Estabishmentul politic şi militar stă, cade sau decade odată cu această mantră. 

De aici, vaerul scolastic şi mediatic provocat de decizia Preşedintelui Trump de a pune capăt prezenţei militare americane în Siria. Trump a recurs la grozăvia bunului simţ. După trilioane de dolari şi mii de vieţi irosite în  războaiele din Orientul Mijlociu, singurul motiv de persevernţă e ideologia cercurilor din establishment - fetişul democraţiei de export. Altfel, dependenţa de petrolul arab a dispărut odată cu naturismul lui Obama. Interesele strategice americane pot fi mai competent slujite de specialişti locali, în primul rînd de israelieni şi saudiţi. Intervenţionsimul american nu mai are temei. 

În fond, cineva trebuia să conchidă răspicat: dacă vreţi să vă căsăpiţi din tată în fiu, n-aveţi decît - chemaţi-ne cînd aţi terminat! Cinism? Dacă e vorba de perversiune morală, atunci mass media şi opinia conformă conduc fără rival. Ele au inventat mitul ”moderaţilor” anti-Assad şi au avut grijă să nu relateze că ”moderaţii” umblă cu capete de extremişti la brîu. Insituţia expertului convocat în mii de exemplare la televiziune pentru a confirma ştirile care confirmă experţii e la fel de vinovată. Nenumăraţii doctori în Orientul Miljociu de la infinitele Institute Strategice şi Funadaţii Pentru Pace au devenit, practic, parte a fluxului media. Doctrina a luat locul informaţiei.  

Publicul larg a fost privat de înţelegerea cuvenită momentului. Mass media şi o mare parte a lumii politice au prezentat episodul ca pe o nouă aberaţie în seria Trump e nebun de legat şi anti-democrat. Dacă nu ar fi dependentă de această maladie, lumea de presă şi politică ar fi avut ocazia să facă exact ce se presupune că trebuie să facă presa şi politicienii într-o democraţie: să dezbată, să analizeze şi să prezinte argumente. Dar ipocrizia a furat cu totul busola. Aceeaşi presă care a susţinut că intervenţia în Irak şi Afganistan e o crimă împotriva umanităţii, deplînge, acum, retragerea din Siria. Aceleaşi ziare care au salutat votul prin care, în 2013, Congresul American se opunea intervenţiei în Siria, văd acum foarte limpede virtuţile prezenţei americane în Siria. 

Decizia lui Trump e un gest radical care contrazice o lume şi o ideologie. Trump e un Anti Papă pragmatic. Trump nu stă pe mistere inaccesibile ci pe faptele cele mai simple: America nu mai poate irosi vieţi şi bani pentru a ţine în viaţă o fixaţie liberală şi nici nu e obligată să subvenţioneze un imperiu uamnitar-militar-ambulant. La fel de clar: dacă o semnţie vrea să îşi îmbrace mamele în doliu, nu e obligatoriu ca şi mamele americane să plîngă prin cimitire. 

Gestul lui Trump e inversul absolut al colosalei neghiobii cu care fostul Cancelar şi actuala fantomă Merkel a deschis graniţele. Nimeni n-a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume pînă acum. Dacă mai aşteptăm cîţiva ani şi dacă această ştire nu va fi cenzurată, atunci spusele lui Kissinger se vor adeveri: Trump e unul din oamenii care apar, din cînd în cînd, pentru a marca sfîrşitul unei epoci şi pentru a-i elimina pretenţiile. Trump e primul şef de stat care a enunţat brutal realitatea. Breşa a fost deschisă. Revizuirea mitolgiei democratice, aşa cum a fost ea lansată acum 30 de ani, nu mai poate întîrzia.  

Democraţia nu are de pierdut decît iluziile. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite