O sursă importantă ar putea fi, de exemplu, cele două volume de Documente inedite din fondul Cancelariei Secretarului general al PCR, publicate, ca urmare a desecretizării lor pentru Raportul Tismăneanu, de către Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu, la Humanitas şi, respectiv, la Polirom. M-am referit, nu o dată, chiar în această rubrică, la valoarea documentelor şi a notelor însoţitoare. Autorii articolelor din „Weekend Adevărul“ nu par a avea cunoştinţă de ele. Au cunoştinţă, în schimb, de cărţile de memorii ale unora din foştii înalţi demnitari comunişti, ceea ce ar fi fost de natură să le ceară o confruntare între ce spun documentele şi ce spun autorii memoriilor.

Care, în plus, nu trebuie apreciate global. Le-am citit pe toate şi vă pot spune că nu suferă comparaţie mediocrele şi destul de falsele amintiri ale lui Paul Niculescu-Mizil şi cele bine scrise şi lucide ale lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, indiferent de conţinutul lor. Fac bine jurnaliştii că nu ţin neapărat să judece opiniile şi activitatea împricinaţilor. Obiectivitatea e de rigoare în astfel de demersuri. Nici personajele istorice, nici actele lor nu pot fi tratate cu parti-pris ideologic. Şi unele, şi altele trebuie situate în contextul epocii şi al regimului, dacă dorim să informăm corect.

Ticăloşia regimului

Tratarea laolaltă, fără nuanţe, este riscantă, în sensul că poate deforma realitatea. Nu încape îndoială că mulţi dintre nomenklaturiştii de vârf ai regimului trecut au fost instrumente oarbe în mâna dictaturii ceauşiste. Dar au existat alţii care n-au făcut jocul dictatorului decât la suprafaţă şi cu care, ştiu din experienţă personală, te puteai înţelege. Unii analizau destul de exact situaţia şi chiar o declarau discret, alţii nu păreau conştienţi de ticăloşia regimului şi de consecinţele ei. Din nou, independent de convingerile lor politice, intime sau afirmate într-un fel sau altul. I-am cunoscut pe mulţi, i-am întâlnit, de voie sau de nevoie, am discutat cu ei...

La început de tot, George Ivaşcu, directorul „Contemporanului“, unde ţineam cronica literară săptămânală, era cel care trata cu autorităţile obiecţiile ridicate de cenzură. De care eu habar n-aveam. Sub raport pedagogic, modul de a proceda al lui Ivaşcu s-a dovedit important în formarea tânărului critic care eram. După un timp, fiind el de părere că mă făcusem băiat mare, m-a lăsat să mă descurc singur. Erau două nivele la care trebuia să apelez în caz de dificultate. Unul era cenzura propriu-zisă, care avea o „celulă“ chiar în Combinatul de la „Scânteia“ şi o alta, în cadrul Comitetului de Educaţie şi Cultură Socialistă, Ministerul Culturii de azi, ele fiind cele care dădeau întâile avize de publicare. Al doilea era Secţia de Propagandă şi Cultură a CC al PCR, condusă de un Secretar al PCR. La primul nivel, accesul era relativ uşor. Acolo lucrau foşti studenţi ai mei sau scriitori, membri ai USR. Cu ei vorbeam relativ deschis. Şi cădeam deseori de acord. Le mai şi jucam farse. Într-un rând, când tocmai se decisese că întârzierea trimiterii materialelor la tipar se penalizează, am avut o obiecţie de la cenzură: în cronica lui de sport, Fănuş Neagu continua să folosească un limbaj colorat şi metaforic pe care tocmai îl interzisese o hotărâre a Plenarei CC. Înlocuirea cronicii luând prea mult timp, am recurs la un truc, fiind eu responsabil de număr, ca redactor-şef adjunct: am scos exprimările cu pricina din cronică, fără bineînţeles a-l înştiinţa pe Fănuş Neagu, căci nu eram sigur de cum va reacţiona. Acolo, de pildă, unde el scria: „Tamango e la porţile raiului“, eu simplificam: „Răducanu e în poartă“. Cronica a apărut mutilată astfel de ceea ce făcea farmecul limbii metaforicului romancier. Care a aflat ce s-a întâmplat abia peste câteva luni.

În stil... vechi

La nivelul doi, aveam de-a face cu personalităţi din cele cărora „Weekend Adevărul“ le face săptămânal portretul. În 1968, mi-a fost interzisă o antologie de poezie modernă, cu mare tam-tam în presa de partid. I s-a cerut lui George Ivaşcu să se dezică în „Contemporanul“ de cronicarul lui permanent. Mi-a explicat că n-are încotro şi a publicat un articol pe care nu l-am citit nici până în ziua de azi. Oficialităţile au considerat că nu e suficient şi i-au transmis lui Ivaşcu indicaţia de a scrie eu însumi un articol autocritic.

L-am scris, doar că, în loc să-mi pun cenuşă în cap, am explicat didacticeşte – eram, în definitiv, profesor – că o antologie comportă o selecţie proprie şi că formaţia mea intelectuală mă oprise de la început să accept arderea şi interzicerea de către... nazişti a cărţilor. Ivaşcu mi-a spus că nu poate publica aşa ceva decât cu aprobarea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, care era Secretar cu Propaganda al CC şi mi-a facilitat o audienţă la acesta.

Era prima, dar nu şi ultima dată, când îl întâlneam. Despre alte întâlniri, despre care vorbeşte el însuşi în memorii, voi spune câte ceva cu altă ocazie. M-a ascultat, mi-a pus două sau trei întrebări şi, în cele din urmă, a acceptat să public articolul în forma în care îl scrisesem. Când l-am vizitat mai apoi, ştiam deja că ne putem înţelege, deşi, fireşte, ideile noastre difereau în multe privinţe. Am scris de fiecare dată fără menajamente despre romanele lui, chiar în epocă. Mi le-a trimis de fiecare dată pe următoarele cu dedicaţii măgulitoare. Recent, am primit de la Dumitru Popescu-Dumnezeu un nou roman. Cu o dedicaţie nouă, dar în stil... vechi. Îi mulţumesc pe această cale.