Arta nu justifică grandiozitatea şi imprudenţa în cheltuirea fondurilor publice.

Cum aţi trăit o bună parte din viaţa dumneavoastră în Rusia, probabil vă amintiţi tendinţa statelor comuniste de a-şi masca eşecul de a avea grijă de nevoile cele mai de bază ale cetăţenilor lor cu investiţii publice uriaşe în proiecte inutile, lipsite de sens, dar foarte vizibile. În Bucureşti, cartiere întregi au fost distruse şi mii de oameni au fost strămutaţi pentru a face loc colosalei răni arhitecturale pe care o numim acum Palatul Parlamentului. Această tendinţă nu a fost uitată de liderii noştri post-comunisti care continuă să cheltuie nesăbuit, astfel încât să se poată mândri în faţa publicului şi să-şi ascundă lipsa deprimantă de realizări. De câţiva ani, guverne succesive au cheltuit zeci de milioane de euro pentru a construi una dintre cele mai mari catedrale din lume, semn că acele fiinţe umane speciale pe care le numim politicieni vor păşi literalmente peste cadavre pentru a câştiga un nou mandat (România nu a a reuşit să construiască un singur spital mare de la Revoluţia din 1989).

Recent, întreaga ţară a fost şocată văzând condiţiile barbare în care persoane cu dizabilităţi intelectuale severe erau ţinute – închise în cuşti, toaletele revărsându-se sub ferestrele lor. Exista o singură asistentă pentru a avea grijă de treizeci de persoane grav bolnave. Vă puteţi imagina diferenţa pe care ar face-o în viaţa acestor semeni, banii pe care noi ca naţiune îi cheltuim doar pentru călătoria şi cazarea unei singure orchestre mari în acest festival monumental?

Liderii noştri continuă să repete că toţi aceşti bani (9 milioane de euro în 2013, cu siguranţă mult mai mult acum că festivalul este mai mare, deşi nimeni nu ne spune cât de mult) va îmbunătăţi imaginea României şi va creşte poziţia muzicii lui Enescu pe plan internaţional. Locuiţi la Berlin; Sunt sigur că ştiţi care este imaginea României în străinătate. Niciun mare festival nu va îmbunătăţi imaginea României în străinătate, cu excepţia cazului în care vom reuşi să abordăm sărăcia, lipsa de acces la educaţie, sănătate şi oportunităţi economice care îi obligă pe mulţi dintre conaţionalii mei să plece peste hotare cu milioanele. În ceea ce-l priveşte pe Enescu, el nu este singurul artist pe care această ţară l-a respins în viaţă, ca să-i ridice apoi osanale după ce a murit (Brâncuşi este un alt exemplu). Între timp, nenumăraţi copii români îşi petrec copilăria pe străzile oraşelor lor, unde în loc să facă sport sau să înveţe să cânte la un instrument în clase finanţate public, cu profesori şi instructori finanţaţi public, singurele lor opţiuni de a-şi petrece timpul sunt drogurile, criminalitatea şi localurile de jocuri de noroc omniprezente. Aveţi idee câţi copii ar putea învăţa să cânte un instrument cu banii de la o singură cameratta?

În final, aş dori să abordez problema artei. Nu sunt artist, dar am un mare respect pentru artişti şi puţinii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat întotdeauna un sentiment de smerenie şi de uimire. Cu siguranţă, există un buget pentru sănătate şi ar trebui să existe un buget separat pentru artă. Dar nu vi se pare absolut ne-etic să prezidaţi peste o astfel de cheltuială uriaşă, într-o ţară atât de săracă, cu nevoi atât de mari nerezolvate? Dacă acelaşi lucru ar fi făcut de o persoană, nu aş ezita să-l diagnostichez ca nebun.

Din poziţia dumneavoastră publică, aş considera un act uman şi nobil să spuneţi guvernului român că nu puteţi accepta un buget atât de mare şi că sunteţi fericit să prezidaţi peste un festival mai mic şi să sfătuiţi politicienii noştri să citească ştirile, domnule Jurowski.

***

Cât despre concetăţenii mei iubitori de muzică, îi rog să mă ierte. Când eram copil, îmi doream jucării şi dulciuri pe care mama mea, mereu lipsită de bani, nu îşi permitea să mi le cumpere. Eram supărat atunci. Nu mai sunt acum. Nu mai suntem copii, trăind într-o lume a fanteziei. Nu ar trebui să ne comportăm ca atare. Nici măcar timp de o lună!

 

Cu sinceritate,

Eugen Hriscu, MD.

 

   * originalul în limba engleză. traducerea în română aparţine autorului.

 

 

You do not know me and I know very little about you, except the fact that you are managing one of the most expensive cultural projects, in one of the poorest countries in Europe. As someone who has spent his whole professional life being refused by the authorities for lack of money in helping the homeless, the addicted and the mentally-ill, I kindly ask of you to stop. Art does not justify grandiosity and recklessness!

 

Since you have lived a good part of your life in Russia, you probably remember the tendency of the communist states to mask their failure in taking care of their citizens’ most basic needs with huge public investments into utterly unnecessary, but very visible projects. In Bucharest, whole neighborhoods were destroyed and thousands of people were displaced to make room for the colossal architectural wound that we now call the Palace of Parliament. This tendency has not been forgotten by our post-communist leaders who continue to spend recklessly so that they can take a grand stand before the public and hide their depressing lack of accomplishments. For a few years now, successive Romanian governments have spent tens of millions of euros, building one of the biggest cathedrals in the world, a sign that those special human beings we call politicians will literally step over dead bodies to be reelected (Romania has not managed to build a single major hospital since the 1989 Revolution).  

Just recently, the whole country was shocked to see the barbaric conditions that people with severe intellectual disabilities were held in – locked in cages, toilets overflowing under their windows. There was just one nurse to take care of thirty severely ill individuals. Can you imagine the difference it would make in the life of these fellow human beings the money that we as a nation spend only on the travel and accommodation of a single big orchestra in this monumental festival?

Our leaders keep repeating that all this money (9 million euros in 2013, surely much more now that the festival is bigger, although no one is telling us how much) will improve the image of Romania and increase the standing of Enescu’s music on the international stage. You are living in Berlin; I am sure you know what Romania’s image is abroad. No grand festival will improve Romania’s image abroad, unless we manage to tackle the poverty, the lack of access to education, health and economical opportunities that force so many of my countrymen and women to flee abroad by the millions. With respect to Enescu, he is not the only artist that this country has rejected in life, only to sing his praises after death (Brancusi is another example). Meanwhile, countless young Romanian kids are wasting their childhoods on the streets of their cities, where, instead of sports or learning to play an instrument in publicly funded classes, with publicly funded teachers and trainers, their only options to spend their time are drugs, crime and the ubiquitous gambling venues. Do you have any idea how many kids could learn to play an instrument with the money from a single cameratta?

In the end, I would like to address the issue of art. I am not an artist, but I have great respect for artists and the few that I met have always left me with a feeling of humbleness and awe. Surely, there is a budget for health and there should be a separate budget for art. But don’t you find it utterly unethical for you to be presiding over such a careless spending by such a poor country, with such big unresolved needs? If this would be done by an individual, I would not hesitate to diagnose him as mad.

From your very public position, I would consider it a humane and noble act to tell the Romanian government that you cannot possibly accept such a huge budget and that you are happy to preside over a smaller festival and advise our politicians to read the news, Mr. Jurowski.

***

As for my fellow, music loving Romanians, I pray forgiveness. When I was a child, I wanted toys and sweets that my mother, always short on money, could not afford to buy me. I was angry then. I am not anymore now. We are not children living in a fantasy world. We shouldn’t behave as such. Not even for a month!

Sincerely,

Eugen Hriscu, MD.