De ziua ta, îţi promit o ţară în care să te întorci

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi-a scris un om că sunt prea cumsecade să fac politică. Un altul, că toţi suntem la fel, vrem putere şi bani. Am auzit asta şi de la oameni de la care nu m-aş fi aşteptat să aud: că vreau putere şi bani.

Mi-a scris mama prietenului cel mai bun al lui David, dintr-un sat mic al Moldovei, şi mi-a spus aşa: ştiu că susţineţi România, suntem alături de dumneavoastră şi dacă prezenţa noastră vă ajută cu ceva vă suntem alături, vă pupăm şi vă urăm succes.

Mi-a scris de multe ori câte o mamă care nu are soluţii pentru copilul ei, în România. Nu am putut face ceva, de fiecare dată.

Acum nouă ani eram însărcinată în 30 de săptămâni şi lucrurile au început să meargă prost. Doctorul meu mi-a spus că într-un spital de stat viaţa pe care o purtam în mine nu are mari şanse. Acum nouă ani, soţul meu a câştigat un concurs care i-a adus un post la Consiliul Uniunii Europene. Am urcat într-un avion în care nu aveam voie să urc şi am plecat din ţară pentru nouă luni. Au trecut 9 ani.

Aseară copilul meu m-a întrebat dacă plec iar în România. Astăzi e ziua lui. Măcar de ziua mea, stai cu mine? Sau te duci iar la oamenii aceia ai tăi? Nici nu înţeleg foarte bine ce faci, poate că e mai important decât să stăm noi doi împreună mai mult, dar mi-e dor de tine tot timpul, în ultima vreme, să ştii.

Mă înfund între perne şi plâng de câte ori plec, pentru că i-am câştigat toţi anii ăştia într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte pe care am putut să o port plecând din ţară. Avea 2,270 kg când l-am născut, dar era sănătos şi asta e tot ce a contat. N-am vrut să plec. Nici să rămân nouă ani într-o ţară pe care o simt şi acum oarecum străină. Nu m-am întors de teamă că într-o zi voi ajunge cu el într-un spital din România în care se vor uita la noi ridicând din umeri, pentru că nu au ce să facă.

Am decis reîntoarcerea atunci când am înţeles că România schimbării va rămâne cel mai probabil o utopie, un element discursiv, un mesaj gol, fără ca fiecare om în parte, până la ultimul, să îşi asume responsabilitatea şi curajul acestei schimbări.

Am ales implicarea pentru că nu se poate asista la moartea clinică a unei ţări ca de la o tribună oficială în care ţi-e cald şi bine, în timp ce alţii se prăbuşesc pe un gazon plin de gropile indiferenţei şi urii. În timp ce alţii, pe numele lor magistraţi, copii de la sate, medici, întreprinzători, muncitori sau bătrâni uitaţi de lume îşi zdrelesc genunchii de cimentul imbecilităţii unor guvernări compromise din faşă de incompetenţă şi de interesele personale ale unor infractori.

Nu sunt un om cumsecade. Un om cumsecade şi-ar plimba copilul în parc în fiecare zi, l-ar duce în vacanţe de câte ori poate, ar juca fotbal cu el – îi place fotbalul, ar descifra mistere din revistele cu benzi desenate, în pijamalele haioase ale weekendurilor în pat, lângă el. I-ar face clătite de trei ori pe săptămână şi ar juca badminton atunci când l-ar ruga copilul lui. L-am făcut de două ori, în două zile la rând, să plângă. N-am jucat badminton, am scris mesaje lungi, am dat telefoane, am răspuns unor oameni care aşteptau, am cumpărat bilete de avion, multe bilete de avion, să mă duc nici eu nu mai ştiu când şi unde.

M-a chemat astă noapte să-l încălzesc şi a adormit cu braţele amândouă în jurul gâtului meu. Apoi s-a trezit şi mi-a povestit, somnoros, ceva despre un avion în care urcasem eu, iar el se ţinea de o aripă.

Nu sunt un om cumsecade. Dar am devenit un om care ştie că pe 21 februarie, la 6 fără trei minute seara, acum 9 ani, a născut un copil care a primit viaţă pentru că s-a întâmplat o plecare abruptă şi tristă dintr-o ţară care îi era dragă. Omul acela îşi doreşte acum să fie parte la şansa unor copii de a se naşte şi de a creşte în siguranţă, în acea ţară, fără ca părinţii lor să mai fie nevoiţi să plece.

Omul acela îşi doreşte acum să îi construiască acest cadou copilului lui: o ţară în care să aleagă el să trăiască. Prima alegere pentru viaţa lui am făcut-o eu. Ultima îi aparţine. Dar vreau să ştiu că am pus piatră pe piatră la casa pe care am lăsat-o în urmă. Casa în care anotimpurile sunt anotimpuri, dar pământul miroase într-un singur fel tot anul, a iarbă tocată, lut ars şi seminţe de in. Şi mai miroase a oameni cu adevărat cumsecade, peste tot pe unde te duci.

La mulţi ani, David. De ziua ta nu-ţi pot promite că nu mai plec, aşa cum îţi doreşti tu. Dar îţi pot promite o ţară în care să alegi să te întorci, într-o bună zi. O ţară pe care s-o iubeşti pentru cât e de sigură şi de frumoasă. Aceeaşi ţară care de ieri e în genunchi şi a cărei libertate trebuie astăzi apărată în stradă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite