De Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Pentru neuitare

3 mai e Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Cu această ocazie aş dori să evoc personalitatea a trei jurnalişti care, într-o Românie neliberă, într-o Românie în care fiecare cuvânt scris era atent cumpănit şi drastic controlat, în care presa avea arareori dreptul şi libertatea de a nu fi supusă propagandei şi minciunii comuniste, au adus, de la 2000 de kilometri distanţă, vocea adevărului.

Jurnalişti ce s-au aflat la cârma postului de radio Europa liberă.

Noel Bernard

A fost, fără doar şi poate, cel mai popular director al Departamentului românesc al Europei liber. Atât de popular, atât de identificat cu instituţia pe care a condus-o între 1954 şi 1958, iar, mai apoi, între 1966 şi 1981, încât cenzura comunistă a fost silită să îi lase numele tipărit nu doar în articolaşele dinSăptămâna, Luceafărul sau Flacăra în care propagandişti ai regimului încercau să îl compromită, ci chiar în romanul Orgolii al lui Augustin Buzura.

Lui Noel Bernard i se datorează în chip esenţial felul în care Serviciul românesc al Europei libere şi-a înţeles şi şi-a îndeplinit misiunea de informare spre transformare, a servit interesele unei părţi importante, majoritare a societăţii româneşti.

În timpul celui de-al doilea directorat al lui Noel Bernard, Europa liberă în limba română a devenit, pentru milioane de conaţionali de-ai noştri, un post de radio naţional, avanpostul liberalismului occidental pe care dorea să-l anihileze regimul comunist impus de tancurile sovietice. Felul în care Bernard a conceput politica editorială a Departamentului pe care l-a condus, modul în care şi-a ales şi promovat colaboratorii a contribuit decisiv la consolidarea prestigiului de care s-a bucurat ani de zile printre români un post de radio american cu sediul la München, dar care, în cazul în speţă, era unul aşa cum autorităţile de la Bucureşti nu puteau admite, tocmai fiindcă, spre deosebire de felul în care erau silite să reacţioneze mediile româneşti, Europa liberă s-a pus în slujba adevărului.

Noel Bernard a fost înainte de orice un gazetar neîntrecut. Cu toate că a părăsit România la vârsta adolescenţei, a fost un subtil mânuitor al limbii române şi un rafinat cunoscător al realităţilor româneşti. Era gata la orice sacrificiu personal, nu economisea deloc nici energie, nici timp, îşi asuma frecvent riscuri spre a intra în dialog cu persoane care, prin cine ştie ce mod ori miracol, ajungeau să intre în posesia unui paşaport şi să plece temporar sau definitiv România. Asta din dorinţa de a afla direct de la sursă ceea ce se întâmpla zi de zi în ţara pe care şi-ar fi dorit să aibă ocazia de a o vizita, de a o revedea. Era gata- gata să facă asta dacă Serviciul de securitate şi managementul american ale postului nu i-ar fi interzis călătoria tocmai fiindcă deţineau informaţii că autorităţile comuniste îi pregătesc o capcană.

Chiar şi aşa, Noel Bernard ştia aproape totul despre realitatea românească. A fost printre primii care a intuit renaşterea cultului personalităţii Conducătorului. Iată un fragment dintr-un comentariu datând din 30 octombrie 1979:

Dacă facem abstracţie de un minicult al personalităţii, care a început să se dezvolte în ultimul an în jurul doamnei Elena Ceauşescu, nu există în România nici o altă personalitate politică căreia să-i fi fost permis să se reliefeze sau să-şi afirme un profil propriu. Dimpotrivă, în măsura în care exista vreo personalitate cu profil politic, ea a fost îndepărtată ori redusă la anonimat.

Editorialele sale, din care, din păcate, nu s-a păstrat decât o mică parte ( editoriale reunite în carteaAici e Europa liberă, apărută mai întâi la München, iar după 1989 în două ediţii succesive şi la Bucureşti) erau surprinzătoare prin felul echilibrat, nepătimaş, nuanţat în care jurnalistul examina, simţea, trăia aspectele cele mai hidoase ale unei realităţi la care regimul Ceauşescu condamnase naţiunea română.

Bernard era, înainte de toate, o prezenţă radiofonică extraordinară, un neîntrecut om al microfonului. Pe site-ul postului, la secţiunea Din istoria Europei libere, se găsesc ultimele editoriale scrise şi vorbite de Bernard de la microfonul Europei libere. Două dintre ele, cele consacrate ascensiunii şi decăderii lui Leonte Răutu şi eşecului propagandei ceauşiste, sunt absolut antologice.

Rămân în memoria ascultătorilor operaţiunile radiofonice de mare anvergură coordonate de Noel Bernard în august 1968, când ţările Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia sau în 1977, după devastatorul cutremur de la 4 martie.

În acest din urmă caz, emiţând 24 de ore din 24, Europa liberă a devenit o punte de legătură între românii dinăuntrul şi din afara graniţelor ţării, a sfidat frica de Securitate, a arătat puterea Solidarităţii omeneşti. Despre palpitul vieţii cotidiene al acelor zile din Departamentul românesc avem mărturia a două dintre vocile de aur ale acestuia -Ioana Crişan (Gertrud Dumitrescu) şi Ioana Măgură- Bernard- ambele intervievate de Mircea Iorgulescu în emisiunea Oameni, destine, istorie. Interviurile pot fi ascultate şi azi graţie internetului.

Într-un editorial datând din 11 martie 1977, Noel Bernard spunea aceste cuvinte şi astăzi actuale: 
Pe marginea acestei tragedii, mă refer la nenumăratele vieţi pierdute şi cei rămaşi invalizi cât şi la marile pierderi materiale provocate de cutremur, pe marginea acestei tragedii, postul nostru de radio a putut contribui într-o mică măsură la solidaritatea ce s-a creat între români- nu numai între cei din ţară, ci şi între cei de acasă şi cei care trăiesc departe de vatră. Ca printr-un miracol, graniţele au dispărut, ideologiile s-au topit şi inimile au vorbit. Solidaritatea umană a triumfat asupra tuturor certurilor şi conflictelor...A fost nevoie de un cutremur pentru a se produce solidaritate între români, o solidaritate vizibilă atât în jurul ruinelor din oraşele devastate de cutremur, cât şi pe undele postului nostru de radio...Ar fi păcat ca acest capital de solidaritate umană şi naţională să se irosească din nou şi să trebuiască să aşteptăm până la calamitatea viitoare ca să reapară din mijlocul bănuielilor, al resentimentelor şi poate chiar al urii.

Sunt numeroase indicii că Noel Bernard a intuit semnificaţia tulburărilor sociale din Polonia din vara lui 1980. El însuşi făcea zilnic, în deschiderea Programului politic, rezumatul evenimentelor, neomiţând niciodată să le găsească nebănuite conexiuni cu prezenţa la Vatican a unui Papă de origine poloneză. Viitorul îi va da dreptate.

Un suspect cancer pulmonar, avea să-l răpună pe Noel Bernard la 23 decembrie 1981. În carteaOrizonturi roşii, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa vorbeşte în câteva rânduri despre ordinele pe care le-a dat Ceauşescu în vederea lichidării lui Noel Bernard. Printre soluţiile imaginate de profesioniştii crimei politice de la Bucureşti, se află şi provocarea unui cancer prin iradiere. Va fi fost oare pus în aplicare diabolicul plan?

Mihai Cismărescu

Succesorul lui Noel Bernard avea să fie Mihai Cismărescu, cunoscut publicului ascultător sub numele de Radu Gorun. Intelectual rafinat, autor al unor tratate de Drept internaţional publicate în Germania, multă vreme şef al Compartimentului de ştiri al Departamentului românesc al Europei libere, dar şi formator al unei imbatabile echipe de “ştirişti”, Mihai Cismărescu nu a rămas decât un an ca directoren titre. După ce în cursul lui 1981, anul bolii lui Bernard, a asigurat interimatul, conducerea americană a decis numirea lui Mihai Cismărescu ca director. Un cancer la fel de suspect precum cel al predecesorului său a intervenit la scură vreme şi l-a obligat pe Mihai Cismărescu să se pensioneze în ianuarie 1983. Şi-a învins suferinţa şi s-a adresat ascultătorilor pentru Mesajul de Anul Nou, în 31 decembrie 1982. Nu a mai avut puterea de a-şi lua “la revedere”, când a intervenit retragerea. Două luni mai târziu de la microfonul pe care îl slujise ani de zile, i s-a anunţat decesul.

Nu a fost neapărat o vedetă. Nu era îndeajuns ajutat nici de timbrul vocii. Dar mărturiile colegilor lui Mihai Cismărescu vorbesc despre o fiinţă discretă, rezervată, elegantă, politicoasă, mereu informată, pasionată de muncă, obsedată de rigoare şi de precizie. Avea răspuns la orice întrebare, era perceput ca o veritabilă enciclopedie. Iar dacă, din întâmplare, nu putea să răspundă pe loc, se documenta rapid şi îi punea la dispoziţie cu generozitate informaţia colegului care apelase la ştiinţa şi memoria lui.

Vlad Georgescu

Următorul director al Departamentului românesc al Europei libere a fost Vlad Georgescu, intelectual de înaltă ţinută, distins istoric, autor al unei nefalsificate Istorii a romînilor. În 1977, Vlad Georgescu şi-a plătit disidenţa  cu detenţia şi tortura în celulele Securităţii. A preluat conducerea Europei libere în limba română în 1983, într-un moment în care acţiunile regimului de la Bucureşti în vederea discreditării şi intimidării redactorilor acestui post de radio se intensificaseră, dar şi când audienţa Radioului se ridica la circa 70%, un procent fără egal în istoria mediilor de informare transnaţionale.

În primul său editorial, Vlad Georgescu le spunea ascultătorilor: “Vom continua să ne facem datoria în ciuda insultelor, în ciuda ameninţărilor, în ciuda pericolelor”. Iar într-un editorial ce a trecut pe unde la 11 noiembrie 1984, Vlad Georgescu spunea:

Terorismul de stat, crima politică sunt dovezi de disperare, nu de forţă. Preşedintele comuniştilor români ar trebui să înţeleagă că situaţia internă nu se poate îndrepta prin eliminarea fizică a celor ce îi critică politica, ci prin schimbarea acestei politici ruinătoare chiar şi pentru clasa politică ce conduce astăzi. Nu aruncând în aer Europa liberă  va găsi dl. Ceauşescu răspuns la gravele întrebări pe care şi le pun românii în legătură cu politica sa. Încercând să ne arunce în aer, comuniştii români nu fac decât să arate românilor şi străinătăţii, pe lângă adevărata lor faţă, şi adevărata lor slăbiciune. Iar, în ceea ce ne priveşte, nu vă faceţi, domnilor, nici o iluzie! Vom continua să ne facem datoria pentru că ea izvorăşte  din conştiinţa adâncă că slujeşte ţării şi neamului.

Insultele şi ameninţările cunoşteau apogeul în noiembrie 1987, atunci când Europa liberă în româneşte şi directorul său au luat decizia de a difuza largi pasaje din Orizonturi roşii. Deşi într-un editorial prefaţator (ce poate fi ascultat accesând site-ul postului), Vlad Georgescu şi-a exprimat o seamă de rezerve cu privire la conţinutul cărţii (rezerve reiterate la încheierea difuzării, în ianuarie 1988), directorul Europei libere a apreciat că e de datoria postului să aducă la cunoştinţa ascultătorilor conţinutul unei teribile mărturii despre clanul ce se află în fruntea României. Aceste “coperte” socotite absolut utile de Vlad Georgescu ca şi decizia de a nu lăsa să scape pe post aspectele senzaţionaliste, comerciale, nu tocmai credibile din cartea fostului general dovedesc cât sunt de neavenite îndoielile post factum ale unora dintre foştii angajaţi ai postului care socotesc că decizia fostului lor şef ar trebui azi reevaluată. Reascultarea editorialului prefaţator ca şi a discuţiei finale dintre Vlad Georgescu şi Emil Hurezeanu le-ar putea tempera, cred, elanul dubitativ.

Încă înainte de difuzare atât Vlad Georgescu, cât şi Emil Hurezeanu, care a asigurat selecţia şi adaptarea radiofonică, dar şi crainicii care citeau pe post extrasele au primit ameninţări cumplite. Au fost supuşi unor intimidări continue. Ameninţări a primit şi managementul american. (cf. Richard H. Cummings- Securitatea contra Radio Europa liberă, Editura Adevărul, Bucureşti, 2011).

La scurtă vreme după încheierea transmiterii extraselor din cartea lui Ion Mihai Pacepa, aveau să se manifeste primele semne ale cancerului confirmat în iulie 1988. Un cancer galopant care l-a răpus pe Vlad Georgescu la 13 noiembrie 1988. Va fi fost oare mâna Securităţii? O anchetă începută de FBI, anchetă determinată de suspecta incidenţă a cazurilor de cancer la vârful Departamentului românesc al REL, a rămas fără rezultat.  Supoziţii, speculaţii sunt multe. Unele vorbesc despre faptul că însuşi managementul american nu a dorit, din calcule meschine, să se afle adevărul. Un adevăr care se găseşte în arhivele fostei Direcţii de informaţii externe, actualul SIE. Arhive rămase până azi inaccesibile sub motivul că ar conţine informaţii a căror dezvăluire ar pune în pericol securitatea naţională.

Mă întreb în ce măsură dezvăluirea unor detalii privind colaborarea regimului ceauşist cu terorişti precum Carlos care, conform unor informaţii existente în arhivele de la Budapesta şi Berlin, ar fi pus la cale atentatul de la 21 februarie 1981 de la sediul Europei libere, cu bătăuşi precum cei ce au agresat-o pe Monica Lovinescu în 1977, cu criminali ca aceia care l-au atacat pe Emil Georgescu la 28 iulie 1981 (creatorul Actualităţii româneşti va muri, în condiţii suspecte, în 1985), cu indivizi în sarcina cărora ar cădea asasinarea lui Noel Bernard, a lui Mihai Cismărescu ori a lui Vlad Georgescu, ar pune în pericol securitatea naţională a statului român de azi.

Cum Europa liberă înseamnă o bornă de neocolit a memoriei colective a suferinţei româneşti din vremuri nu tocmai foarte îndepărtate, cred că e de datoria regimului democratic de azi, dar şi de datoria presei să facă demersurile necesare în vederea limpezirii aspectelor tenebroase ale atacurilor la adresa libertăţii de exprimare, a libertăţii presei, a vieţii unora dintre jurnaliştii care s-au pus în slujba acestor idealuri.