Ghiftuit de această shaorma cu de toate, îmi iau dinţii în inimă şi-mi semnez, artistic, editorialul scris cu cafeaua ce se prelinge pe pagina A12 a ziarului cu pricina: “Gigi zis Furtună, vivir vida como los Sultanes”. Nu ştie eu ce este aştia sultanes, dar am vrut să fie şi eu şmecher şi să am valoare (fără număr, baby).

Nu înjur în limba lui Shakespeare, îmi exersez talentele de poliglot şi citez din sămânţarii clasici, profesionişti şi mioritici. Îmi revin, scuip pană de guguştiuc rămasă între dinţi şi îmi aprind o ţigară mai puţin legală. Nu mă înţelegeţi greşit, spun doar că, din nefericire, în “ţara oamenilor liberi” nu se fumează nici măcar afară. Însă, mânat de gândul că vântul şi bordurile zburătoare prezic apocalipsa, aleg să fiu rebel ca sa mă place şi pe mini fetili. În timp ce îmi savuram victoria împotriva “sistemului”, aud un tânăr fecior cum ţipă maiestos într-o minune a telefoniei mobile: “Toţi bărbaţii sunt nişte homosexuali şi toate femeile sunt nişte lesbiene”. Privesc în direcţia zdrăngănitului furibund şi îl observ pe el, pe “Bob”, un tânăr bolnav de schizofrenie. Ne-am cunoscut acum ceva vreme în condiţii similare şi sunt printre puţinii oameni în care pare să aibă încredere, pentru că îl ascult fără să-l judec şi îi dau ţigări când cere. A fost născut sărac, orfan de mamă de la o vârstă fragedă şi lovit adesea de viaţa pe care se luptă s-o trăiască. În copilărie, doctorii au spus că are ADHD şi i-au dat suficiente medicamente să supună un elefant cu tonaj mic. După liceu s-a înrolat în armata care l-a pensionat pe caz de boală. La vârsta de 21 de ani doctorii militari au decis că, printre altele, Bob este şi schizofrenic. Aude voici şi vocile îl aud pe el, însă, din câte am observat înţelege ce este real şi ce nu. Bob este de seamă cu mine, însă a făcut deja ani grei de puşcărie, după ce a fost prins facând trafic de droguri. Foloseşte, sau a folosit, orice substanţă menită să-ţi ia minţile şi supărarea lui cea mare este că doctorul nu vrea să îi scrie o reţetă pentru a atinge Nirvana cu amfetamine. A rămas fără adăpost şi a trăit trei luni într-o pădure, revenirea sa în societate fiind unul din marile sale regrete. Merge pe jos până îi sângerează picioarele, pentru că îi place. Cară după sine o armă albă, are un mandat de arestare pentru o infracţiune care, spune el, nu a fost violentă şi are tendinţa să sperie orice domnişoară pe care încearcă s-o impresioneze.

“Şefu’, asseyez-vous că vine po po şi ajungi iar la facultate”, îi spun în timp ce dăm noroc. Afară sunt cinci grade Celsius, însă Bob îşi închide umbrela pe care o folosea drept parasolar şi o aşează pe masa rece, de metal. Apoi, cu dibăcia unui expert, scoate din geaca de camuflaj o sticlă aproape goală de tequila şi mi-o pune-n braţe. Zâmbitor, îi spun că nu beau şi că, din nefericire, este ora 11 şi noi suntem pe terasă la Starbucks. Mă priveşte oarecum dezamăgit, ca şi cum i-am molestat pisica, şi purcede să bea fără mine. Îl întreb dacă a continuat să-şi ia tratamentul şi încerc să îl descos pentru a-i afla starea de spirit. Este important de menţionat că Bob este un tip foarte inteligent, însă starea lui mentală este afectată teribil de mult de către tratamentul sau lipsa tratamentului pe care trebuie să-l ia. Nu l-am vazut niciodată violent, însă mi-a menţionat că are antecedente şi am avut neşansa să observ şi eu, uneori, pentru câteva secunde, dispariţia omului şi apariţia altcuiva. 

Bob al nostru este îndrăgostit, sau suficient de însetat pentru a merge în Ecuador, pentru a o vizita pe o domnişoară pe care nu a văzut-o de 9 ani. El spune că fata pe el l-a aşteptat atâţia ani şi că abia aşteaptă să îl vadă. încerc să îi explic că, dacă este abandonat cu pantalonii-n vine în Ecuador, el nu ştie o boabă de spaniola şi că “undes estes aeroportes?”, poate să fie interpretat ca “eşti singur, ai nevoie de companie?”. Îmi spune ceva despre viaţă, soartă, noroc şi eu mă abţin să-i judec naivitatea. Îl intreb dacă are banii necesari să plece în Ecuador şi îi menţionez, prieteneşte, că poate domnişoara doreşte şi ea o limonadă şi este indicat să nu plece ca ţăranul. Începe să-mi vorbească despre consumerism şi despre denaturarea relaţiilor umane, despre cumpărarea sexului şi despre faptul că el nu înţelege aproape deloc societatea in care traieste. Îmi spune că el nu înţelege nevoia umană de a merge la “mall” şi că, în momentele de brută necesitate, merge la mall doar să fure câte un tricou. Îl întreb iar despre bani şi îmi spune că pensia pe care o primeşte pe caz de boală este trimisă unui asistent social, pentru că societatea a decis că el nu îşi poate gestiona singur finantele. 

Îl întreb ce cărţi citeşte şi începe să-mi vorbească despre criminalul în serie Ted Kaczynski. Ştiam că este fascinat de omoruri, mi-a povestit cu ceva timp în urmă despre emisiunile pe care le urmăreşte la televizor. Îmi spune că nu îi place biografia ucigaşului, pentru că acesta nu omoră doar datorită ideologiei sale. Îi cer să detalieze şi îmi spune că acesta omora şi oameni pe care pur şi simplu nu îi plăcea. Îl întreb de ce a ales să citească aşa ceva şi îmi spune că îl distrează. Îl întreb cum dracu poate să îl distreze aşa ceva şi, cu o privire absolut nonşalantă, îmi spune că îl distrează să citească descrierea rănilor suferite de victimele lui Kaczynski, însă, din nefericire nu poate să-mi explice, poate să-mi citească. Aşadar, la ora 11, pe terasă la Starbucks, Bob începe să-mi citească, cu prea mult curaj, descrierea omorurilor din biografia unui criminal în serie. Cert este că, în maxim cinci minute, terasa era goală. Îl întreb dacă a mai citit şi alte “capodopere” şi îmi menţionează că a citit şi biografia lui BTK, care, se pare, a omorât “doar” zece persoane în 30 de ani. Evident, îi spun că zece este un număr destul de ridicat, însă Bob îmi menţionează că alţii au omorât ataţia în cinci luni.

Problema lui Bob, în afara de faptul că suferă de ADHD şi schizofrenie, este faptul că el are şi tendinţe sociopatice. Nu înţelege suferinţa umană, nu se poate pune în situaţia altora şi nu înţelege cu adevărat emoţiile şi tragedia aproapelui. Pentru el, descrierea omorurilor lui Kaczynski este doar o înşiruire de detalii sângeroase ce sunt prezentate într-un stil mult prea poetic, stil pe care îl consideră amuzant. BTK a omorât “doar” zece oameni, pentru că alţii au omorât mai mulţi şi mai repede. Asta nu înseamnă că este imposibil ca Bob să devină un criminal în serie, însă, adevarul este că creierul uman este foarte complicat şi înţelegerea unui creier bolnav este şi mai complicată. Nu m-am simţit niciodată în pericol vorbind cu el, am impresia că discerne între ce e bine şi ce e rău. L-am întrebat dacă înţelege suferinţa umană, răspunsul lui a fost că o simte dacă o vede şi se întamplă lângă el. În lumea lui Bob, oamenii fără faţă nu există, nu simt, nu trăiesc.

Nota: De vorba cu schizofrenia I (LINK)