În 1951, autorităţile române au refuzat oferta lui Constantin Brâncuşi de a dona statului 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi clişee, unelte, mobilier şi atelierul său din Paris. Rănit de refuzul donaţiei, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, acceptând-o pe cea franceză, moment pe care îl amânase timp de cincizeci de ani „din dragoste pentru România”, şi a oferit Franţei atelierul său cu cele 230 de lucrări, astăzi muzeu şi punct major de interes pentru admiratorii din toată lumea. În 1955, Brâncuşi ne-a mai întins o mână, solicitând repatrierea pentru a fi înmormântat alături de părinţii săi, la Hobiţa. Cererea i-a fost însă, şi de această dată, respinsă. (Aceste lucruri  le-am aflat din articolul  „... Când Dumnezeu se plimba prin Hobiţa” al acad. Nicolae Dabija.) În 2012, Mica Ertegun, celebru designer de interior din New York, văduva lui Ahmed Ertegun, fondatorul Atlantic Records, care a făcut cea mai mare donaţie din istoria Universităţii Oxford - 26 de milioane de lire sterline, acuza autorităţile din Târgu Jiu că i-ar fi refuzat  oferta  de investire  a banilor respectivi  în restaurarea operelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu. În 2013, Poarta sărutului era afectată în urma spălării necorespunzătoare,  cu jet de apă sub presiune.

Genialul Brâncuşi este astăzi cel mai scump sculptor din lume, iar darul său refuzat în 1951 e evaluat la aproximativ 6,5 miliarde de euro.

În perioada de glorie a Europei libere, Virgil Ierunca vorbea despre valorile „uitate, cenzurate, exilate”. Astăzi lucrurile nu s-au schimbat.Tendinţa de minimalizare a valorii, de distrugere furibundă a miturilor e parcă mai pregnantă ca oricând. Nu se mai recurge, ce-i drept, la închisori, dar marginalizarea tot un fel de decimare este. De cele mai multe ori nu ne recunoaştem valorile până când nu o fac alţii mai întâi, ne îndoim de realitatea meritelor lor, care ne par suspecte. Incapabili să le apreciem, tânjim după o probă contrarie care să le infirme sau, în lipsă, o fabricăm, speculând flămând şi legitimându-ne demersul prin tot soiul de găunoase sofisme. Le punem sub lupă din dorinţa perversă de a le depista şi demasca eventualele umbre care le-ar face, nu-i aşa, mai compatibile cu noi. Din acelaşi motiv pentru care nu numai că permitem ca atâtea minţi sclipitoare să plece dincolo, dar nici măcar nu ne gândim cum am putea să le oprim, iar dacă, printr-o minune, se întorc acasă, în cel mai bun caz, le ignorăm arogant.

Pentru că nouă, ca naţie (sigur, există notabile excepţii individuale, iar solidaritatea în cazul Andrei Pleşu vine să confirme asta), valorile nu ne plac. Nu le suportăm. Ne-am pierdut, dacă am avut-o vreodată, capacitatea de a admira. Cât sunt în trend ne împăunăm cu ele (tehnică veche şi mijloace noi, dăm în turmă like pe Facebook şi distribuim, ca să se vadă că suntem culţi, fini intelectuali), mimăm coincidenţa de idei şi ne facem un titlu de glorie din asta. Dar nu le iubim. Nu ne inspiră, nu ne ating cu adevărat. Rămân permanent ex-centrice. Nu ne devin modele.

Valorile sunt incomode. Distrug iluzia măreţiei proprii, sunt o provocare permanentă la creativitate şi autodepăşire. Iar pentru asta nu avem nici pasiune şi nici interes. Viaţa e prea scurtă ca să  te stresezi, să te laşi copleşit de angoase. În opoziţie, mediocritatea e confortabilă, călduţă ca o baltă bătută de soare. Îţi permite să fii mereu mândru de tine însuţi. Nu te complexează nimeni, nu e nimeni mai bun decât tine. Eşti cel mai tare, poţi sta liniştit.

Cu o astfel de mentalitate, am dezvoltat plăcerea, voluptatea distrugerii. Ne place să discredităm elitele, să spulberăm legende. Aşteptăm setoşi la cotitură şi, la cea mai mică slăbiciune, la cel mai mărunt derapaj, reale sau (foarte probabil) inventate, ne repezim vultureşte şi toate instinctele îndelung reprimate debuşează. Aplaudăm extatic orice eşec şi investim energie pentru a putea exclama la un moment dat victorioşi: s-a mai dărâmat un mit! Iar veleitarul va adăuga invariabil o tuşă  groasă  de regret afirmaţiei sale, mimând decepţia că a mai căzut o stea.

Aşa se face că Brâncuşi - Sfântul din Montparnasse este în ochii lumii „un francez născut în România”.

 


„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)