Molcom a trecut pragul dintre aceṣti ani semnificativi ṣi Secolul 20, revista fără de care niciun intelectual din România, format în ultimii peste cincizeci de ani, nu poate pretinde a fi avut acces la un statut cultural onorabil.

Cum era normal, Secolul 20 a devenit Secolul 21. Inainte de această schimbare însă, revista trecuse, odată cu revoluṭia din 1989, de la climatul luptei cu cenzura la cel al libertăṭii, de la siguranṭa financiară la incertitudinile liberei iniṭiative.

Un traseu pe care am simṭit nevoia să îl evoc, stând faṭă în faṭă într-o cafenea, cu Alina Ledeanu, directoarea acestei prestigioase publicaṭii de sinteză.

Sanda Vişan: Câţi ani face Secolul 20 în Secolul  21, adică în 2015?

Alina Ledeanu: 54 de ani de la editarea primului număr şi 20 de ani de la reluarea apariţiei. Secolul 20 a revenit în peisajul editorial în 1995, iar în 2011 a devenit revistă semicentenară.

S.V: Cum se simte revista la această vârstă?

A. L: Ca o revistă luptătoare: arată că nu şi-a epuizat tinereţea ṣi prestigiul, datorat câteva decenii bune unui director vizionar (Dan Hăulică) secondat de doi mari creatori (Ştefan Aug. Doinaş şi Geta Brătescu)  şi unor echipe excepţionale.

S.V: O obligă circumstanţele să fie luptătoare?

A. L: Cu siguranţă. Fiecare număr e un proiect şi fiecare proiect e o bătălie, atît pentru calitatea conţinutului, cît şi pentru resursele financiare. Aşa că, după fiecare victorie, Secolul 21 se simte minunat.

 S.V: Cu ce colectiv lucraţi şi cu ce suport financiar?

A. L.: Sunt onorată să construiesc “ Secolul” azi Secolul 21 alături de marea artistă care e Geta Brătescu, directorul nostru artistic. Redactor şef este Livia Szász, excelent anglist şi un nume de referinţă în peisajul editorial românesc. Ne sunt alături distinşi universitari  - Carmen Diaconescu, Sofia Oprescu, Adriana Ghiţoi -  , o cunoscută poetă şi eseistă - Monica Pillat. Ni s-a alăturat de curând o remarcabilă tânără traducătoare, Georgeta Cristian, doctorandă în traductologie la Paris. Revista are un comitet onorific: personalităţi din ţară ( Acad. Solomon Marcus, Mariana Celac, Mihai Şora) şi din străinătate (Michel Deguy, Virgil Nemoianu, Sanda Golopenţia, Gianni Vattimo) care nu sunt doar embleme în caseta redacţională, ci şi prezenţe frecvente în sumarele noastre, unii dintre ei cu rubrici permanente — arhitecta Mariana Celac cu rubrica “Noi şi oraşul”, poetul şi filosoful Michel Deguy cu rubrica “Extremul Contemporan”.

Cu ce suport financiar lucrăm? Aţi atins o problemă sensibilă pentru Fundaţia Culturală Secolul 21, care a asumat apariţia ritmică a revistei începind cu 1995.

 S.V: Eraţi la acea dată redactor al revistei?

A. L: Da, din 1972.  Mă aflam cu o bursă doctorală la Paris cînd am aflat de dispariţia”Secolului”, in 1992. Doamna Chantal Colleu Dumond, fosta ataşată culturală a Franţei la Bucureşti, o prietenă a revistei încă dinainte de 1989,  m-a prezentat unui  înalt funcţionar în Ministerul francez al Culturii care a promis că ne va ajuta; punea însă o  condiţie: să căpătăm personalitate juridică, desprinzându-ne de Uniunea Scriitorilor, care era în faliment. Ţin minte că l-am întrebat ce înseamnă“personalitate juridică”.  “O fundaţie” a fost răspunsul lui.

 S.V: Eraţi novice.

A. L: Într-adevăr... Dar aşa s-a născut Fundaţia Culturală Secolul 21. Preşedinte fondator a fost Ştefan Aug. Doinaş. Implicarea lui  a fost atunci decisivă: a cerut şi a obţinut sprijinul unor personalităţi şi instituţii culturale franceze. Revista a reapărut cu un număr bilingv, despre “Limbaje”, susţinut de Centrul Naţional al Cărţii (CNL). După aceea, lucrurile au continuat prin eforturile  Fundaţiei.

 S.V: Ce înseamnă eforturile Fundaţiei? Nu prea îmi închipui mulţi sponsori interesaţi de o revistă de cultură.

A.L.: In 1995, cînd a reapărut revista, posibilităţile de sponsorizare erau mai generoase. Contextul era altul, exista Fundaţia Soros care susţinea periodicele culturale importante, iar “Secolul” a fost mereu în fruntea clasamentului. Exista apoi Fundaţia Culturală europeană de la Amsterdam care, şi ea, pe baza unui concurs de proiecte, acorda subvenţii. Cîţiva ani a funcţionat şi Antena ProHelvetia la Bucureşti.  Apoi Ministerul Culturii a demarat, prin iniţiativa lui Ion Caramitru, dacă nu mă înşel, şi a lui  Laurenţiu Ulici,  un program de susţinere a revistelor culturale reprezentative, sistat la un moment dat. In ultimii zece ani, apariţia Secolului 21 a fost posibilă prin cîştigarea licitaţiilor de proiecte organizate de AFCN.

Am menţinut şi după 1995 profilul tematic. Chiar mai apăsat, căci ceea ce era imposibil de realizat înainte de 1989, când unele teme erau inabordabile, prohibite politic, s-a putut face după ‘90. Direcţiei tematice imprimate revistei de  Hăulică în anii ‘70, Doinaş i-a adăugat după 1995 domeniul socio-politic.De precizat însă că estetismul revistei, criticat de unii ca fiind excesiv, fusese în anii grei hrană culturală la cel mai înalt nivel.

S.V:  ... şi, într-un fel, Secolul 20 făcea o disidenţă sui generis. Îmi amintesc că am citit aici în anii ’60 texte de Ionesco, Beckett, Genet...

A. L:  Şi Faulkner, şi Artaud, şi mulţi alţii. De câte ori aud această formulă, „rezistenţa prin cultură”, mi se pare că lui Dan Hăulică şi revistei Secolul 20 li se potriveşte ca o mănuşă.

S.V: Vă propun să facem un arc peste timp. Cum de a apărut revista în 1961, într-o perioadă când se ieşise din stalinism, printr-un prim dezgheţ, cum l-au numit unii istorici, care era totuşi departe de ceea ce avea să fie „primăvara” comunismului romanesc sau al doilea dezgheţ, din a doua jumătate a celui de al şaptelea deceniu? Trebuie să fi existat o motivaţie politică în spatele acestui accept al autorităţilor. Ce ştiţi, ca insider, despre naşterea acestei reviste?

A. L.: Comanda a venit tot de la Moscova, care trecea în acel moment printr-o perioadă de oarecare dezgheţ...

S.V: ... Hruşciov îi uimise, prin raportul său, pe participanţii la cel de al XX-lea Congres al partidului comunist sovietic, din 1956...

A.L.: Acela e  momentul când sunt comandate la Moscova şi în toate capitalele ţărilor “prietene”, reviste de literatură universală. Aşa s-a născut revista Innostranaia literatura la Moscova şi, după modelul ei, urmau să apară Secolul 20 la Bucureşti, Nog Vilag la Budapesta, Literatura na Swece la Varşovia. Numai că, în timp, lucrurile au evoluat diferit în funcţie de harul, viziunea, strategia fiecărui director.

S.V: Cum a fost Marcel Breslaşu, ca prim conducător al revistei?

A. L: Nu l-am cunoscut. Eram elevă de liceu când am început să citesc cu fervoare Secolul 20.

S.V: Pe atunci, percepeaţi o deschidere, citind-o?

A.L: Fără îndoială. Era cu totul altceva faţă de tot ce-ţi oferea şcoala, universitatea, biblioteca. Revista a traversat mai multe etape. În 1961, ea venea să umple un gol creat de perioadă  stalinistă, în care nu era permis nici măcar să pronunţi nume occidentale. Se publica în primele numere literatură occidentală de stânga. Era însă, dintr-odată, un mod de a şti ce se mai întâmplă în afară.  Revista era una de tip magazin, cu sumarul structurat pe principul juxtapunerii. Hăulică preia conducerea în 1965 şi o  aduce pe Geta Brătescu ca grafician...

S.V: Ea i-a dat amprenta vizuală.

A.L: Aşa e, dar o amprentă de care nici Dan Hăulică, cunoscut critic şi istoric de artă, nu era străin. În 1969 îl aduce pe Ştefan Aug. Doinaş, ca redactor şef adjunct. Vizionarul va fi Hăulică, el va imprima revistei caracterul de sinteză. Sumarele încep să fie tratate interdisciplinar. Aş spune chiar, având în minte studiul lui Basarab Nicolescu, că abordarea era transdisciplinară, ceea ce a făcut din Secolul 20 o revistă unică în Europa. Trecerea a fost, practic, de la formatul magazin la cel de filosofie culturală. Ideea de a construi numere tematice a existat, mă gîndesc la cele dedicate “Corpului”, “Mâinii” -  ca să le evoc pe cele mai importante. Am continuat această direcţie şi după 1995.

S.V.: La capitolul susţinere, mi-aţi citat nişte mari entităţi publice, de tipul institutelor culturale, al fundaţiilor culturale occidentale. Când vă întrebam, mă gândeam la înfloritoarea zonă a business-ului românesc. Vă susţine în vreun fel?

A.L:  Prea puţin. Am apelat şi la sponsori privaţi. Am şi reuşit. Sponsorizarile au fost însă minime. Explicaţia e dată de profilul revistei: sponsorii întrebau care este publicul nostru, în ce tiraj apărem. Or, pentru un om de afaceri e mult mai interesant să investească în fotbal şi acesta era, dealtfel, răspunsul standard: “Prefer să investesc în sport.” O excepţie, însă, pe care ţin să o menţionez aici, cu toată gratitudinea noastră: firma S.C. Reea S.R.L şi domnul Dan Maşca, directorul acesteia, care susţin de ani buni, gratuit, site-ul revistei.

 S.V: În ce tiraj apăreţi acum?

A.L: Tirajele variază de la un număr la altul, în funcţie de subvenţie.  De aceea apar şi situaţii paradoxale: numărul “Cincizeci”, care marca în 2011 semicentenarul revistei, a fost publicat exclusiv din fondurile modeste ale Fundaţiei Culturale Secolul 21, aşa că a avut parte de cel mai mic tiraj.

S.V: Pentru cel dedicat Primului Război Mondial aṭi scos al doilea tiraj.

A.L: Foarte adevărat. Şi sunt perspective să-l scoatem şi pe al treilea. Revenind la chestiunea spinoasă a subvenṭiilor, adevărul e că ne-am confruntat nu numai cu diminuarea fondurilor, ci şi cu modificarea stilului de lectură. Internetul, criza economică, sistemul de educaţie din România, toate lucrează în defavoarea lecturii şi a cărţii tipărite, iar “Secolul” joacă pe două registre: e şi carte şi revistă.

S.V.: Înainte de 1989 revista a însemnat o deschidere către lumea largă. Cum reuşea totuşi să apară, fiindcă nimic nu ieşea în spaţiul public fără voie de la poliţie, cum se spunea. Cum era ocolită cenzura, cum reuṣeaṭi să închideṭi ochiul vigilent al partidului?

A.L: Existau mai multe subterfugii. În fond, revista apăruse cu voie de la Moscova. Apoi, ţinea de politica lui Ceauşescu de a demonstra Occidentului că România e o ţară democratică, permisivă, deschisă. În acest sens s-a spus şi este, într-un fel, adevărat Secolul 20  a fost o revistă-vitrină. Dar modul în care era ea construită, esopic, cu subtexte, cu publicarea unor scriitori deloc agreaţi de putere, a depins de inteligenţa,  tenacitatea şi  strategiile nenumărate ale echipei aflate la conducere. Dan Hăulică deţinea funcţii de prestigiu şi în Occident, era preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, asociaţie afiliată UNESCO, participa la nenumărate reuniuni internaţionale. În paralel, revista era foarte bine cotată de Europa Liberă, cronicile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca erau foarte elogioase la adresa publicaţiei noastre. Cei doi erau foarte buni prieteni cu Doinaş, în timp au devenit buni prieteni şi cu Hăulică. Toate acestea creau un fel de manşon de protecţie pentru revistă.

S.V.: Dar celebrele întârzieri de apariţie a revistei făceau parte din această strategie? Se ghida colectivul redacţional şi conducerea după valurile politice?

A.L.: Nu cred, sau, mai bine zis, noi nu ştiam de toate strategiile pe care le avea Hăulică în vedere. El s-a gândit, în unele situaţii, să oculteze anumite tribulaţii editoriale, întârziind cu bună ştiinţă cîte un număr. Dar, pentru un răspuns complet, vă recomand cel mai recent număr, comemorativ, dedicat lui Dan Hăulică. Dacă veţi citi textul splendid al lui George Banu, “Ceasurile moi ale lui Dan Hăulică”, sau Jurnalul lui Al. Baciu, cel care ne-a fost câteva decenii secretar  general de redacţie şi care plângea periodic ca o Casandră: „Domnule Hăulică, întârziem, ne desfiinţează”, deşi nu se întâmpla niciodată nimic, veţi înţelege că întîrzierile devenite celebre aveau cauze complexe. Aş spune, totuşi, că lucrurile trebuie privite azi din perspectiva efectelor culturale: Secolul 20 a produs rafturi de cărţi fundamentale dacă răsfoieşti volumele apărute în anii ‘80, anii duri, constaţi că ele îşi păstrează intact interesul. E adevărat, cronologia e dată peste cap, dar nu contează mai mult faptul că ţii în mână o carte esenţială care rezistă şi astăzi?

 S.V.:  În 1989 nu a apărut niciun număr? Vă întreb, pentru că îmi amintesc că în 1990 au apărut numerele pe 1988.

L.: Întârzierile devin din ce în ce mai mari cu cât ne apropiem de decembrie 1989. Se mai renunţă la câte un text, ca să poată trece numărul la cenzură, dar, în concluzie, eu rămîn la ideea acestui enorm câştig pentru cititorul de azi şi de mâine, care se apleacă asupra volumelor de ieri şi de alaltăieri.

În fotografia din dreapta, redacţia Revistei „Secolul 20“ în anul 1979

 S.V: Istoria spirituală a acestei reviste nu corespunde cu cea a timpului profan. Cu această strategie de ocultare a interdicţiei ideologice, aţi avut totuşi vreun text sau număr interzis până în 1989?

A.L.: Au existat nu puţine momente de tensiune cu autorităţile, cu Consiliul Culturii, dar ele erau rezolvate prin tenacitate, prin bătălii pe care Hăulică le ducea cel mai adesea personal, el ştia unde şi cum, şi le câştiga până la urmă. E deseori citat un număr din anii ’80. Coperta reproducea o lucrare de Horia Bernea, Coloană la Văratec în care, prin frunziş, se zărea crucea bisericii. Consiliul Culturii a interzis coperta. Dan Hăulică a decis că revista apare ori cu acea copertă, ori deloc. Tot acest menuet cu autorităţile a durat aproape jumătate de an, timp în care noi am continuat să ne luăm salariile. Dan Hăulică a câştigat bătălia, numărul a apărut cu coperta incriminată. Dar aici mai trebuie menţionat un lucru extrem de important: vorbim despre o perioadă în care Uniunea Scriitorilor reprezenta o voce importantă a societăţii civile şi care conta. Oficialii se temeau de scriitori: Consiliul şi Comitetul director  ale Uniunii erau formate în mare măsură din oameni ostili regimului.

S. V.: Vorbim de perioada de dupa tezele din iulie 1971?

A.L: Exact. A existat o solidaritate a scriitorilor împotriva inamicului comun.

 S.V: Nu cumva era una mai largă, a unei părţi importante a societăţii? Doar că scriitorii aveau o voce?

AL.: Foarte adevărat, dar vocea asta era expresivă şi cu bătaie lungă până în Occident. Chiar în acest recent număr comemorativ despre care vă vorbeam, există un pamflet-diatribă al lui Ştefan Aug.Doinaş („ Alergia la cultură şi « Complexul urnei »),  de solidarizare cu Dan Hăulică în momentul în care tabăra fidelă puterii, reprezentată prin Mihai Ungheanu, a atacat virulent revista şi pe redactorul ei şef. La un moment dat, Hăulică a fost chiar destituit, pentru o foarte scurtă perioadă; Partidul a revenit, după puţine zile, şi Hăulică a fost reinstalat în funcţia de conducere a revistei.

 S.V.: Toate revistele au descoperit dupa ’90 ca erau infiltrate de agenţi ai Securităţii. La Secolul 20 aţi descoperit sau aţi bănuit pe cineva?

A.L.: Nu, n-am banuit nimic. Ce să zic, probabil că au existat. La un moment dat, când am vrut să-mi văd dosarul personal, m-am adresat unui om de cultură care mi-a spus că, în fond, trebuie să mă aṣtept ca la Secolul 20 să fi fost infiltraṭi. Din exterior însă, redacţia revistei noastre era percepută ca o oază ferită, adică, de bârfe imunde sau de scandaluri. Aşa am perceput-o şi eu, când am intrat în 1972 în echipa redacţională. Sigur, o oază nu e chiar Paradisul, unele conflicte au mai existat le-aş numi omeneşti, inevitabile într-o comunitate cu personalităţi puternic reliefate — dar ele n-au fost de natură să destabilizeze în niciun caz funcţionarea revistei. Linia era imprimată de Hăulică şi Doinaş, perfect solidari şi din acest punct de vedere. Un amănunt care spune multe: lista cu primele anuale, stabilită an de an de cei doi şi totdeauna la vedere îi cuprindea pe toţi membrii redacţiei, de la redactor şef la curieră care primeau, cu toţii, aceeaşi sumă. Astăzi, cînd cei mai mulţi dintre ei s-au dus, cînd Hăulică, Doinaş, Al. Baciu, Andrei Brezianu ne-au părăsit, îmi rezerv privilegiul amintirilor emoţionante.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


S.V.: Pentru că aţi amintit şi numele lui Doinaş, din dosarele CNSAS nu reiese că n-ar fi colaborat cu Securitatea.

A. L.: Daţi-mi voie să fiu extrem de rezervată asupra acestui subiect şi să consider că ne aflăm chiar pe un teren minat. Tot ce s-a spus pe această temă în legătură cu Doinaş s-a petrecut la un an după moartea lui, când el nu se mai putea apăra. Eu una prefer să iau în calcul opiniile fundamentate ale unor personalităţi culturale (Virgil Nemoianu, Emil Hurezeanu) care au cunoscut în profunzime atât dictatura comunistă sub care marele poet a fost hăituit, închis, interzis, dar  sub care şi-a scris opera, cât şi Cercul Literar de prieteni din care Doinaş făcea parte. Nu în ultimul rând acord credit cercetării foarte aplicate pe care Gabriel Andreescu, un nume de referinţă pentru disidenţa anticomunistă din România, a realizat-o în arhivele Securităţii, precum şi concluziilor sale publicate recent, despre felul în care aceste arhive au fost manipulate în diverse scopuri, inclusiv politice.

S.V.: Înainte de 1989 revista deschidea larg porţile către informaţia din exterior. Astăzi, informaţia este la un clic distanţă. Ce rol mai are revista Secolul 21 în acest nou climat cultural?

A.L.: După reluarea  apariţiei, ne-am pus periodic întrebararea: mai este  nevoie de Secolul 21? Concluzia a fost, de fiecare dată, că ea e tot mai necesară în contextul actual; atît pentru rolul său informativ, cît şi pentru funcţia sa formatoare în spiritul valorilor, inclusiv al celor naţionale.

La sfârşitul anilor ’ 90 am vrut să ştim cine ne sunt cititorii şi am făcut un sondaj. Am fost plăcut surprinşi: credeam că revista  e citită doar de cei care o ştiu de la începuturile ei sau din anii ei de glorie, deceniile opt ṣi nouă. Surpriza a fost că jumatate dintre cititorii noştri erau tineri şi foarte tineri, elevi de liceu şi studenţi. Aici răspund direct întrebarii dvoastră.: cheia longevităţii revistei noastre e tocmai caracterul tematic, formatul ei de  revistă-carte care propune cititorului o sinteză de texte esenţiale pe o temă de stringentă actualitate, făcând simultan legătura între est şi vest, între trecut, prezent si viitor. Faptul că se citeşte azi mai puţin,  că se citeşte pe apucate, că scriitura care se practică e deseori pulverizată, fragmentată, a creat un interes sporit pentru tipul de publicaţie care e Secolul 21. Oamenii nu mai au timp să citească şi ştiu că vor găsi în Secolul 21, şi autori, şi texte de referinţă.

Un fapt confirmat de presă e că succesele obţinute de Secolul20/Secolul21 după 1990 în străinătate reconfirmă importanţa revistei şi faptul că-şi menţine un profil unic în Europa. Am avut această primă confirmare în 2000. Am fost printre primele ONG-uri care şi-au luat  rolul în serios: Fundaţia Culturală Secolul 21 a asigurat nu doar apariţia revistei, ci a dus la bun sfîrşit peste 50 de proiecte naţionale şi europene. Printre ele, două proiecte PHARE : unul despre “Femei şi feminisme” finalizat printr-un număr care s-a vândut ca pâinea caldă. Karen Fogg, ambasadoarea Comisiei Europene în România, ne-a spus atunci că numărul întrecuse toate aşteptarile. Al doilea proiect s-a desfăşurat când România se pregătea din ce în ce mai serios pentru aderarea la Uniunea Europeană. Numărul care a încheiat acel proiect s-a intitulat “Europele din Europa”; l-am lansat într-o şedinţă plenară a Parlamentului European de la Strasbourg, în iunie 2000, la iniţiativa generalului Philippe Morillon, cunoscut la noi ca « generalul din Balcani ». La Strasbourg luasem interviuri mai multor parlamentari europeni, între care Baroana Emma Nicholson, Mario Suarez, fost Preşedinte al Portugaliei, generalul Morillon, filosoful Gianni Vattimo, care avea să devină ulterior un prieten al revistei şi membru în Colegiul ei Onorific.

Generalul Morillon a fost impresionat să descopere în sumarul numărului, atunci în pregătire, Arhivele de la Florenţa, care tezaurizează memoria exilului românesc postcomunist, inclusiv texte ale lui Gafencu; i-am vorbit despre demonstraţia noastră, anume că aceşti reprezentanţi iluştri ai exilului românesc de după 1945 reprezintă protopărinţii Uniunii Europene în varianta ei actuală. Generalul mi-a spus atunci: “Îmi dau seama că noi ştim prea puţin despre România, iar dumneavoastră aveţi aici o comoară...”

S.V.: Nici România nu ştia despre România...

A. L.: Da, din păcate... Entuziasmat, Philippe  Morillon a sugerat să construim numărul bilingv, ceea ce am şi făcut mai mult de o treime din număr e editat în limba franceză   şi am organizat această lansare sub patronajul doamnei Nicole Fontaine, Preşedinta Parlamentului European. După ştiinţa mea, Secolul 21 rămîne, până acum, singurul periodic cultural românesc lansat în sesiune plenară a Parlamentului European.

Afişul colocviului organizat de FCS21 şi Institu Pierre Wernere

S.V.: Se cheamă că aţi făcut pe cont propriu diplomaţie culturală pentru această ţară. Întrebarea este: instituţiile diplomatice, la ora actuală, folosesc revista pentru a face

lobby în exterior? Mai concret, aveţi o colaborare, contractuală sau informală, cu Ministerul de Externe?

A.L.:Am colaborat cîţiva ani cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, care a achizitionat un număr de exemplare pentru comunităţile de români din diaspora ; am editat şi un număr – “Chişinău, dimensiuni culturale” despre literatura si artele din Basarabia, lansat cu mare succes la Chişinău si la Bălţi.  Dar  la sfârşitul anilor ‘90 am propus Ministerului să achiziţioneze revista, care să intre astfel în reprezentanţele diplomatice ale României în lume. Ministerul a cumpărat un număr restrâns de exemplare, după care ni s-a spus că nu mai există fonduri.

Numărul special Bucarest - Paris

S.V.: Nici cu I.C.R. nu lucraţi?

A.L.: O colaborare a revistei Secolul 21 cu I.C.R. mi s-ar părea firească şi benefică. A existat chiar, în 2013, o tentativă în acest sens: atunci când România a avut statut de “ţară invitată” la Salonul Cărţii de la Paris, iar Secolul 21 a fost periodicul în jurul căruia organizatorii standului românesc au gândit evenimente cu personalităţi române şi franceze. Am lansat cu acea ocazie numărul “Spécial Bucarest - Paris”, dar fără sprijinul I.C.R. Ca să rezum, echipa redacţională a considerat independenţa revistei mai importantă. De-a lungul anilor, am fost întrebată, nu o dată, care e secretul longevităţii noastre. Am invocat mereu echipa de personalităţi grupată solidar în jurul unui program editorial util cititorilor şi scutit de vicisitudinile circumstanţialului.

Cu sau fără colaborări instituṭionale, sunt convinsă că, ghidată de neînṣelătorul cântec de sirenă al excelenṭei culturale, această prestigioasă revistă va naviga pe apele tumultuoase ale timpurilor ṣi va ajunge să se intituleze, într-o zi, ṣi Secolul 22.