De ce s-au bătut fetele de la Târgu Jiu? Dincolo de narativul clişeic

Weekendul trecut, un videoclip în care trei adolescente agresau o a patra a devenit viral. Te uitai la videoclip şi nu îţi venea să crezi: este asta realitatea adolescenţilor din România? Asta este generaţia care vine din urmă? Dacă asta este generaţia care vine din urmă, s-a zis cu noi, nu? Cum am putut să închidem ochii atâta timp la realitatea asta cruntă, răspunsul este simplu: din superficialitate şi pentru comoditatea stării de fapt.

Tratarea marginală a problemei delicvenţei juvenile nu va face decât să propage un fenomen care este deja cimentat în fundaţia societăţii noastre: violenţa, discursul instigator la ură. Unii preferă termenul bullying, dar narativul construit în jurul acestei probleme este cât se poate de clişeic. Un narativ clişeic va rezulta în soluţii clişeice din partea statului român, pentru că refuzăm tacit să asociem discriminarea cu sărăcia. Discriminarea se naşte şi din sărăcie, iar până nu secţionăm problema, este iresponsabil să ne fugă gândul la rezolvarea ei.

Nu, nu cred că poliţia şcolară a lui Vela va rezolva problema de la rădăcină, la fel cum mă uit cumva cu dispreţ la propunerile rezultate în urma unui (alt!) grup de lucru girat de Monica Anisie, ministrul Educaţiei şi Cercetării, cu privire la implementarea legii antibullying. Aştept să sară fruntaşii educaţiei să ne propună o oră de educaţie antibullying în şcoli şi pot să spun că atunci îmi voi fi dat seama că nu ne mai facem bine. Nu, nu orice problemă a adolescenţilor din România se rezolvă cu un accesoriu în plus sau în minus la planul-cadru, în ciuda a ceea ce cred unii politicieni.

Conform Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), 91.345 de copii aveau părinţii plecaţi la muncă în străinătate, în iunie 2019, din care 16.453 de copii cu ambii părinţi plecaţi şi 11.723 copii cu părintele unic susţinător plecat, conform Salvaţi Copiii. Când peste o treime dintre copiii din România trăiesc sub pragul sărăciei şi 150.000 de copii adorm flămânzi, chiar te aştepţi să nu ai delicvenţă juvenilă în ţară, dragă statule român? Dar atunci când preşedintele României afirmă că nu vede drept o problemă faptul că elevii săraci nu vor beneficia de măşti gratuite, să mai ai speranţa că vom putea trata probleme sistemice precum delicvenţa juvenilă prin Şcoală?

Consider cu adevărat iresponsabil să ne aşteptăm ca elevii să se accepte, să trăiască într-un climat bazat pe cooperare şi toleranţă, dacă statul român nu încurajează această abordare. Ba mai mult, numai în ultima lună statul român, prin Guvernul Orban, a dat destui pumni în stomacul copiilor şi părinţilor care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta: nu tu măşti, nu tu acces la educaţie digitală, nu tu transport gratuit pentru a ajunge la şcoală în siguranţă.

Dincolo de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă în şcoala românească unde timid ne facem că tratăm problema lipsei accesului la consiliere psihologică, având 1 consilier şcolar arondat la 800 de elevi, familia trebuie să constituie un mediu sigur, propice dezvoltării copilului.

Eşti un părinte cu o situaţie socio-economică peste medie, nu ai grija zilei de mâine în ceea ce priveşte o masă caldă pentru copiii tăi, pe care preferi să îi trimiţi la meditaţii pentru pregătirea temelor primite de la şcoală. Eşti eventual implicat în comitetul de părinţi pe clasă, unde nu eziţi să mai sari cu nişte bani atunci când e nevoie să mai reparaţi una alta prin şcoală. Totul pentru copilul tău, dar refuzi orice discuţie cu el în afara trecerii în revistă a notelor primite la şcoală: nu mă interesează cât ai luat, X a luat mai mult. Şi aşa hrănim nu doar un discurs instigator la ură, ci o mentalitate care instigă la ură, la dispreţ. Competitivitatea este sănătoasă doar atunci când este însoţită de discuţii axate pe argumente, pe promovoarea unor principii şi valori, iar dacă ele lipsesc din familie, nu le va putea readuce la viaţă niciun profesor, oricât de strălucit ar fi. Dragi părinţi care nu vorbiţi cu copiii voştri despre importanţa învăţării pentru dezvoltarea personală în raport cu acele principii şi valori, încep să cred că aveţi chiar voi o scară a valorilor inversată.

Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii ne spune că sărăcia este unul dintre cei mai des incriminaţi factori responsabili în apariţia şi proliferarea violenţei în familie. Incapacitatea de a-şi satisface anumite trebuinţe materiale determină frustrarea individului, frustrare care generează, la rândul ei, o energie negativă care se răsfrânge asupra vieţii familiale. (Studiul privind violenţa domestică). Reiterez: nu, nu cred în poliţia şcolară şi în grupuri de lucru fantomă pe legi drăguţe, dar inaplicabile. Cred în măsuri coerente, de fond, nu de formă, nu de PR: să oferim fiecărui copil şansa la educaţie şi să nu îi condamnăm la sărăcie în primii ani de viaţă, să le oferim şansa de a purta cu părinţii lor (victime ale sistemelor sociale/educaţionale zidite în aceeaşi paradigmă, la distanţa irecuperabilă a unor decenii) discuţii despre principii şi valori. Când o să avem fiecare copil în şcoală şi zero copiii care adorm flămânzi, atunci o să mai cred în comisii, comitete, conferinţe, grupuri de lucru. Să avem decenţa să privim aceste date cu ochii limpezi şi să blocăm, ca cetăţeni, orice abordare pur populistă a subiectului.