1. Răspunzând la întrebarea unor ziarişti privind riscul folosirii cartelelor preplătite, SRI afirmă tranşant că „există posibilitatea ca aceste cartele să fie folosite de românii care locuiesc în aceste zone de conflict, dar şi că aceste cartele să fie folosite şi de persoane care au legături cu entităţi teroriste.”(sursa)

Răspunzând la o întrebare pe care nu i-a pus-o nimeni, APADOR-CH afirmă, la fel de tranşant ca şi SRI, că mâine nu va ploua, dar că există posibilitatea ca şi mâine să plouă.

2. O ştire Digi de ieri, citită la TV cu o voce masculină gravă şi redată apoi, pe site, sub forma unui text la fel de îngrijorător, ne informa că, potrivit unor surse „neoficiale” (ale Digi? ale SRI?)  3 milioane de SIM-uri din România ar fi ajuns în Orientul Mijlociu.

Potrivit unor surse, tot „neoficiale”, de data asta ale APADOR-CH, contactate telepatic, în Orientul Mijlociu au ajuns 30 de cartele preplătite din România, şi alea cu defect (SIM-ul era din lemn), restul de până la 3 milioane provenind din Coreea de Nord (ediţie limitată şi cu drept de participare, prin sms, la tombolă).  

Sunt mai oficiale unele surse neoficiale decât alte surse neoficiale? Pe ce criteriu? Al capacităţii de a crea frisoane şi de a licita numere mari?

Ok, să fim serioşi când e alertă teroristă în Europa şi, în general, când e vorba despre terorism. De acord cu asta.  Dar, să fie serioşi toţi, adică şi cei care cred că pot profita de o stare emoţională generală, pentru a impune restrângeri de drepturi şi libertăţi la care nici nu mai sperau, mai ales după deciziile Curţii Constituţionale.

Spre exemplu, în motivarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 461 din 16 septembrie 2014, decizie care a desfiinţat fosta lege din 2014 a cartelelor vândute “numai cu buletinul”, se menţionează, în paragraful 22, că în legătură cu înregistrarea şi stocarea datelor utilizatorilor de cartele preplătite, Comisia Europeană a afirmat că nu a fost dovedită eficienţa acestor măsuri la nivel naţional, motiv pentru care nu este convinsă de necesitatea de a acţiona în acest domeniu la nivelul Uniunii Europene[1].

De regulă, când se întâmplă un atentat terorist, opinia publică se uită fix la serviciile de informaţii şi întreabă: “Ce-aţi păzit, băi aceştia?” Serviciile, ca orice elev prins cu tema nefăcută, nu vor recunoaşte că au greşit, ci doar se vor plânge că n-au avut suficientă cerneală pentru a scrie compunerea pe curat, că nu au avut suficiente mijloace. Oricâte mijloace vor avea, dacă se întâmplă ceva, tot asta vor spune: nu au avut suficiente mijloace.

Să luăm atentatele din Franţa. Acolo, cartelele preplătite se dau doar “cu buletinu’.” La ce a ajutat asta în prevenţie? Mai ales că în Franţa, în lipsa de cartele, teroriştii au comunicat prin multiplayerul unei console de jocuri (PlayStation 4). Iată un fragment dintr-o ştire Agerpres:

„Ministrul federal belgian al afacerilor interne, Jan Jambon, a declarat că PS4 este folosit de agenţi ISIS… pentru a comunica şi a fost aleasă datorită faptului de notorietate că este greu de monitorizat… Sistemele de voce bazate pe IP (protocoale internet) ale PlayStation sunt dificil de monitorizat comparativ cu formele tradiţionale de comunicare, cum ar fi telefoanele mobile şi computerele. Iar teroriştii îşi pot trimite mesaje unul altuia în cadrul jocurilor de pe PlayStation fără a vorbi sau tasta vreun cuvânt…”

Ce urmează? Monitorizarea jucătorilor şi jocurilor de pe PlayStation? Dar, nu e discriminare? Xbox-ul e mai prejos? Dar Wii-ul? Ce jocuri vor fi monitorizate, toate sau doar unele? Se acceptă şi colaboratori externi pentru monitorizarea jocurilor de pe console?

Poate că vânzarea la noi a cartelelor prepay „doar cu buletinul” ar avea şi o parte bună. Mă gândesc, în primul rând la posibilitatea identificării ticăloşilor care sună şi escrochează bătrânii prin metoda „accidentul”. Ăştia sunt adevăraţii terorişti de la noi.

Dar, tare mi-e că, şi după ce la noi va fi introdusă obligativitatea legitimării la cumpărarea cartelelor preplătite, tot oamenii nevinovaţi vor avea de tras. Cum? Prin cumpărarea de cartele de către „cei răi” pe numele altor persoane, care se vor trezi, ca musca-n lapte, suspecţi de terorism fără voie.

Baze de date care conţin date personale circulă, pe la noi, destul de lejer. Altfel nu se poate explica cum primim telefoane de la diverse firme, care vor să ne vândă sau să ne întrebe câte ceva.

Dacă o bază de date personale ajunge la „cei răi”, acele date vor putea fi folosite pentru cumpărarea de cartele pe numele altuia decât adevăratul cumpărător. Chiar dacă la vânzarea cartelei s-ar cere o copie de pe actul de identitate semnată de titular, această copie va rămâne la operatorul de date personale. Mai precis la sutele/miile de operatori de date personale. La un moment dat, unul dintre aceşti deţinători poate ceda şi poate comercializa copiile de pe actele de identitate. Iar „cei răi” vor putea folosi acele copii traficate pe piaţa neagră, pentru a cumpăra cartele pe numele altuia, folosind copia actului de identitate.

De aici, va începe nebunia de România. Dacă un tero îţi va folosi datele personale pentru cumpărarea unei cartele, o să apari în calculator drept cumpărătorul „oficial” al cartelei buclucaşe. Şi, dacă scrie în calculator că tu ai cumpărat-o, mai apucă-te să faci dovada că nu tu ai cumpărat-o.

Cine a avut vreodată de-a face cu un funcţionar mioritic, postat şi prosternat în faţa calculatorului, ştie ce vorbesc. Poţi să vii cu kile de hârtii din care rezultă că nu e cum scrie în calculator. În zadar. Funcţionarul se uită în  calculator şi nu te crede. „N-am ce să fac”, zice el; „Aşa scrie în calculator”. Faze absurde de genul ăsta se întâlnesc aproape la tot pasul, de când administraţiile financiare se ocupă şi de colectarea contribuţiilor la sănătate. Degeaba vii cu acte că ai plătit tot ce datorai. Dacă scrie în calculator că n-ai plătit ceea ce ai plătit, trebuie să mai plăteşti odată. Că aşa scrie în calculator.

Ăsta e sistemul în care vrem să-i înregistrăm pe cumpărătorii de cartele. Decât aşa, mai normal ar fi să se desfiinţeze cartelele şi să se generalizeze abonamentele, pentru că măcar, la abonament nu se grăbeşte nimeni să-l plătească pe numele tău. Pentru că numărul de telefon al unui  abonat  este unul despre care se ştie deja al cui e şi cine l-a tot folosit.  Nu prea merge cu substituirea de persoană la abonament.

Să nu uităm şi experienţa mexicană în ceea ce priveşte introducerea cartelelor vândute “doar cu buletinul” şi cumpărate, în realitatea crudă, de “cei răi” pe numele altora. Sigur, unii vor strâmba din nas, spunând că noi nu ne comparăm cu Mexicul. Eu nu m-aş aventura în a ne considera superiori. Şi, de aceea, nu strică să ne reamintim:

În anul 2009, Mexicul a introdus obligativitatea înregistrării utilizatorilor de cartele preplătite. Statistică arată că în următorii 3 ani au crescut cu 40% telefoanele de ameninţare sau şantaj, iar răpirile au crescut cu 8%. Pentru reducerea fenomenului infracţional, Mexicul a renunţat în 2012 la obligativitatea înregistrării utilizatorilor de cartele preplătite” (sursa).

În final, o întrebare, să-i zicem retorică: „serviciile” noastre şi ale altora au tot dobândit drepturi şi finanţări, adică putere. Adună şi tot adună tot felul de date, tone de date şi informaţii. Vor să adune şi alte tone de informaţii. Dar, mai au ele, pe lângă setea neostoită de a colecta informaţii şi capacitatea de a ordona, sintetiza, interpreta, corobora, până la urmă, de a valorifica, la timp, ceea ce este esenţial din noianul de informaţii pe care le tot adună? Atâtea informaţii strânse de-a valma nu duc oare la o “obezitate informaţională”, care moleşeşte reflexele?

Cu alte cuvinte, va trebui să le tot dăm putere „serviciilor” sau, odată şi odată, va trebui să le cerem ca, înainte de administrarea suplimentelor de putere, să fie preocupate de creşterea competenţei/eficienţei, adică să mai facă şi puţin fitness, care mai taie din obezitate?

Pe competenţă/eficienţă şi-au cam „luat-o” şi serviciile spaniole, şi cele britanice, şi cele franceze, şi cele belgiene (turcii le-au pus belgienilor teroristul în braţe, când l-au expulzat; dar, s-a pierdut în cartierul de cleştar al corectitudinii politice, mai dens decât foştii Codrii ai Vlăsiei).

Până la urmă, ce vrem pentru „servicii”, mai multă putere sau mai multă eficienţă/competenţă? Pentru că, din păcate, puterea şi eficienţa au început să se cam  excludă. Când ai prea multă putere, eficienţa devine, pas cu pas, suficienţă... Remember Belgium, ne îndemna, mai demult, şi Elton John.

-         

Text de Dan Mihai      

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare 

 


[1] Raportul COM(2011) 225 final din 18 aprilie 2011.Body