Dacă lumea noastră ar fi, cu adevărat, o lume raţională, nu aş avea nici o problemă cu acest principiu. Dar experienţa practică, la fel ca înţelepciunea milenară a marilor religii ale lumii ne arată că lucrurile nu stau, de fapt, deloc aşa în realitate. Nu, cel puţin, când vine vorba despre politică, sau despre orice lucru cu adevărat vital pentru societate.

Cele patru sau cinci lucruri care sunt esenţiale şi pe care orice om ar trebui să le ştie sunt ceea oamenii numesc, îndeobşte, paradoxuri.

Unul dintre ele, de exemplu, este platitudinea că omul care se bucură, cel mai mult, de plăcerile vieţii este omul care le caută, cel mai puţin, în mod direct. Şi cu cât cineva o să caute, mai mult, plăcerea de dragul plăcerii, cu atât mai puţin se va bucura de ea.

Un altul este paradoxul curajului: cea mai sigură cale de a evita moartea este să nu te temi prea tare de ea. Cine va avea curaj să treacă printr-o parte a unei case aflate în flăcări pentru a scăpa de un incendiu, sau să se caţăre pe un povârniş abrupt pentru a scăpa de un torent sau de o inundaţie, acela va avea şanse să-şi salveze viaţa. Cine va voi să-şi scape sufletul, acela îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul, acela îl va afla.

În sfârşit, un alt paradox este acesta. Cu cât un om se uită mai mult la un lucru, cu atât va fi mai puţin în stare să îl vadă. Şi cu cât un om învaţă, mai mult, un lucru, cu atât mai puţin va ajunge să îl cunoască. Dacă, într-adevăr, „expertul” sau „tehnocratul” care ar studia zi de zi un lucru l-ar vedea şi l-ar înţelege din ce în ce mai bine, argumentul „tehnocratului” ar fi imbatabil. Însă „expertul” sau „tehnocratul” ajunge să perceapă şi să înţeleagă din ce în ce mai puţin din semnificaţia lucrului pe care îl studiază sau îl practică. El dezvoltă un soi de orbire graduală, pe măsură ce se uită, în continuu, la unul şi acelaşi lucru. Aşa cum şi noi ajungem să vedem, în fiecare zi, din ce în ce mai puţin frumuseţea cerului, a stelelor, a pietrelor şi a copacilor, şi să înţelegem, din ce în ce mai puţin, semnificaţia acestora – dacă nu (re)învăţăm ce înseamnă să fim recunoscători; şi să fim cu adevărat smeriţi.

De aceea, când vine vorba despre a indexa cărţile dintr-o bibliotecă sau despre a cataloga meteoriţii din sistemul solar – putem lăsa aceste lucruri în seama experţilor. Însă când vine vorba despre lucruri cu adevărat serioase, cu adevărat vitale – când vine vorba, de pildă, de lucruri de care poate să atârne soarta sau viitorul nostru; ei bine, aceste lucruri nu pot şi nu trebuie lăsate pe seama „experţilor” şi a „tehnocraţilor”. Pentru aceste lucruri e nevoie de ochiul proaspăt, de intuiţia limpede (indiferent de „orientarea” ideologică) şi de bunul simţ practic (care nu are a face cu posibilele vicii şi tentaţii – de care altfel nu e ferit nici „expertul”) ale omului obişnuit.