De la „lipsa la cântar” la lipsa cântarului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„(…) într-un haos ca acesta de astăzi, într-o vreme în care s-a răsturnat cu totul scara de valori şi s-a falsificat etalonul de măsură, într-o epocă în care se confundă aşa de lesne talentul cu îndrăzneala, inteligenţa cu gălăgia, sau energia cu lipsa completă de scrupule.

 (…) parcă îţi vine o clipă să te întrebi, ce să mai caute o balanţă de precizie într-o vreme în care norma generală pare a fi tocmai lipsa la cântar?” ― se întreba filosoful Ion Petrovici. 

Da, dar asta se întâmpla în anul 1936, când, de bine, de rău, infirmitatea societăţii era doar „lipsa la cântar”, din câte aflăm. De atunci şi până astăzi, lucrurile s-au mai schimbat puţin, „pe ici pe acolo, şi anume în punctele esenţiale”…

Lupul, odată cu cosmetizarea părului, şi-a radicalizat şi năravul. Astfel, meteahna societăţii a evoluat „modern”, de la „lipsa la cântar” la lipsa cântarului. Adică „scara de valori” s-a răsturnat de-a binelea ― exact la 180˚. Şi, fie vorba-ntre noi, la ce ar mai fi bun „cântarul”, când mult mai rentabil este să măsori lucrurile din ochi, să le evaluezi după ureche, să le bâjbâi prezumţios, să le aproximezi, sfidând regula, norma, legea! Măsura nu ar face altceva decât să te bramburească, să te scoată din minţi, să te oprească din drum, să-ţi schimbe, în cele din urmă, destinul. Şi-apoi ce măsură ar fi mai eficientă şi mai lucrativă decât celebra şi tradiţionala „pilă”? Ce unitate de măsură a competenţei ar fi mai convingătoare şi mai categorică decât nepotismul? Ce criterii de promovare pot fi mai temeinice decât cele cumetriale? Dacă nu coteria, atunci cine poate garanta bunul mers al lucrurilor într-o societate în care detenta corupţiei este fără precedent?

În societatea românească de astăzi, absurdul a căpătat vervă pandemică. Cineva venit de aiurea, nefamiliarizat cu „sfintele” şi „originalele” noastre obiceiuri democratice, ar putea crede că are halucinaţii, că a fost proiectat în toiul unui coşmar, c-a devenit, din om serios, nitam-nisam, personaj kafkian. Să nu ne fie de mirare, dacă, mâine-poimâine, vom afla că s-a legiferat inversarea polilor magnetici sau dacă vom găsi Legile lui Newton cuibărite în Codul penal. (Cum de n-au făcut-o până acum, mie, personal, îmi scapă, nu pot să-mi explic!)

Am ajuns să privim normalitatea ca pe o excepţie, să ne uimim de ea, să ne pună pe gânduri. Răul a devenit bine. Urâtul a devenit frumos. Impostura se impune autoritar şi trufaş autenticităţii. Hoţia a ajuns normă civică. Minciuna ni se oferă zeloasă în chip de adevăr absolut.

Sfioasa şpagă (în diversele ei forme) e seva societăţii, cheia succesului, miraculosul embrion al fericirii. Se trag sfori, în toate domeniile, la toate nivelurile. „Se fac vorbele”, se fac blaturile, se aranjează ploile, într-o amplă şi eterogenă conivenţă. Cu greu şi-ar fi putut imagina cineva România ca ţară a tuturor posibilităţilor. Ba cred că se poate vorbi chiar de existenţa unui vis românesc, având în vedere rapiditatea cu care se desfăşoară şi se împlineşte, peste noapte, totul.

„Zâna cea bună”, „peştişorul fermecat”, „bagheta magică”, toate acestea au fost devansate, cu brio, de omnipotenta şpagă mioritică. Dacă acestea puteau îndeplini doar trei dorinţe (şi acelea numai în poveste, unor aleşi), iată că salutara şpagă are capacitatea de a îndeplini oricui, cu aceeaşi rapiditate, un număr nelimitat de dorinţe ― graţie acestei potenţe a ajuns să fie, de altfel, singura realitate autentică a societăţii româneşti.

Morală, demnitate, onoare? Cine mai are nevoie de aşa ceva? Acestea sunt virtuţi căzute în vicisitudine, dacă n-or fi considerate, prin răsturnare axiologică, chiar vicii prosteşti ― oricum, ele aparţin, fără doar şi poate, trecutului. Fără a sta prea mult pe gânduri, putem spune că dictonul latin „virtute non astutia” (prin virtute, nu prin viclenie) a fost substituit cu mai tonica sintagmă horaţiană „virtus post nummos” (virtute după bani). Astfel, societatea românească nu (re)cunoaşte, astăzi, decât o singură „virtute”: şmecheria. …Dacă şmecher nu eşti, nimic nu eşti… Ea este forţa motrice a societăţii ― bineînţeles, cu adjuvantele sale: aroganţa, megalomania, vedetismul, impertinenţa, tupeul, prostia etc., care, de altfel, trec ca manifestări fireşti, cumsecădenii, chiar. Numai cine nu vrea nu poate ajunge ceea ce, într-o lume normală, n-ar fi fost capabil nici să viseze. Dar ce mai înseamnă astăzi normalitatea, când haosul e la mare căutare!

Realitatea românească aflată într-un amplu proces de „dezvoltare” şi de „reînnoire” continuă se depăşeşte pe sine, peste noapte. Te culci un nimeni şi te trezeşti cineva. Iată binefacerile unei societăţi fără „cântar”!... Iată avantajele noilor „unităţi de măsură”!... Peste noapte se poate ajunge orice: general, ministru, diplomat, om de ştiinţă (mai ales cu ajutorul gratiilor), doctor etc. (În cazul politicienilor, se poartă doctoratele exotice, mai puţin cunoscute lumii, în general, cum ar fi: doctor în pază şi ordine, în apărare, în contrainformaţii, în strategii de război pe timp de pace ş.a.m.d.) Totul e să vrei. Plagiatul a ajuns să însemne creaţie pură.

Studiul, strădania, munca, talentul nu mai înseamnă nimic. Ele reprezintă trecutul. A recurge la toate acestea, astăzi, într-o societate atât de „prosperă”, nu poate fi interpretat decât ca un act de nerozie retrogradă. Şmecheria şi fluiditatea şpăgii le substituie cât ai pocni din degete. Ce rost are să înveţi carte, când şi ca analfabet poţi obţine aceeaşi diplomă pe care a obţinut-o şi „prostul” care a studiat pe brânci! De ce să fii, când mult mai rentabil şi mai prodigios este să pari a fi. Societatea nu are nevoie de „proşti” tobă de carte (unii dintre ei „prostiţi” în mari universităţi, din străinătate), ci de şmecheri analfabeţi, de „dăscurcăreţi”care să-i sfideze, să-i umilească, să-i marginalizeze, să-i bălăcărească. Societatea românească nu are nevoie de oameni cinstiţi, educaţi, instruiţi, ci de impostori, de infractori, de lichele. Zilnic vedem o Românie viceversa, sub toate faţetele ei ― o societate fără repere şi fără valori, o ţară condusă de hoţi şi de agramaţi, un popor narcotizat de ignoranţă şi de nepăsare.

România zilelor noastre? O ţară în care totul a fost dus în derizoriu, până şi răul, o ţară în care anormalitatea a ajuns regulă ― iar normalitatea miracol.

De felul meu sunt mai sceptic, însă, aşa stând lucrurile şi neavând încotro, de data aceasta mă declar optimist: sper la ce e mai rău.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite