Domnul taximetrist blochează portierele (sau poate doar mi s-a părut, poate am văzut asta în filme), deschide torpedoul şi de acolo izbucneşte un teanc de CD-uri. Ţinând volanul cu o mână, caută printre CD-uri, trânteşte, scormoneşte, mormăie, în timp ce eu respir ca un şoricel pe bancheta din spate. Găseşte, în sfârşit, ce căuta şi se întoarce la mine, rânjind. Ia să vedem acum câtă muzică clasică ştiţi. Îi dă drumul. Eu sunt liniştită, mă uit pe geam, mâinile mele stau cuminţi, tăiem întunericul pe un bulevard aproape gol. În mintea mea, îmi dau cu capul de pereţi pentru că n-am fost în stare să ascult şi eu mai multă muzică clasică, în fond ar putea să-mi salveze viaţa.

Deci, ce ascultăm noi aici? Răspund la întâmplare, desigur că nu sunt nici pe aproape. Mă aştept la o criză de isterie. Nu-i nimic, domnul taximetrist îşi trece nervos mâna prin păr şi mai încearcă un CD. Şi încă unul, dă muzica la maximum şi fredonează, el se transformă în toate instrumentele. Eu pic toate trei examenele şi, în fond, sunt absolut convinsă că ceva rău se va întâmpla. Ajungem însă la destinaţie şi primesc chiar şi o carte de vizită. Este el, taximetristul meloman! Păcat că nu am recunoscut muzica. Cei care ghicesc au o cursă gratis.

Într-o toamnă, un alt taximetrist mă întreabă unde lucrez şi, când află că sunt jurnalistă, îmi spune povestea vieţii lui. A luptat la Revoluţie. A văzut oameni ucişi. Ştie cine sunt securiştii dintre noi. Ar vrea să apară în ziar, dar totuşi se teme pentru viaţa lui şi a familiei sale. Îl rog politicos să scrie un memoriu între două şi patru pagini, să lase la final date de contact şi să ni-l aducă la redacţie. Nu, eu chiar nu pricep! El nu poate să facă asta, pentru că Securitatea îl urmăreşte! Şi americanii. Şi arabii. Şi comuniştii. Oricum, nici în maşină nu îmi poate vorbi, pentru că sunt microfoane. Îl înţeleg. Îi dau o carte de vizită (mare greşeală). Peste şase luni şi sute de telefoane, apare la redacţie hotărât să îmi spună povestea lui. Face asta timp de vreo trei ore. Eu sunt o începătoare, nu mă pricep să îl opresc. Îmi jur că nu voi mai spune niciodată nimănui unde lucrez.

Pe lista taximetriştilor excepţionali pe care i-am întâlnit se mai numără un alt domn care asistă la o despărţire lacrimogenă, apoi, când plecăm, îmi şopteşte: „Să nu cumva să vă uitaţi înapoi după el, domnişoară, lăsaţi că mă uit eu! Da, e clar, se holbează prostu` după dumneavoastră. Uhuu, se holbează ca bou`, i-aţi fript inima. Numai să nu întoarceţi capul! Vă spun io din experienţă, vă spun sigur, bărbaţii e atraşi de indiferenţă. Să nu vă prind că întoarceţi capul!“.