Euforia românilor este îndreptăţită. Şi nu! Deşi o înţeleg. O trăiesc şi eu. O împărtăşesc până la limita în care îmi aduc aminte de lecţia istorică trăită pe viu în 1989. Pe Iohannis l-am făcut Mesia noi, românii. Ponta a reuşit să ne unească întru enervare, întru mânie. Aproape îţi vine să zici că e victoria lui dacă nu ţi-ar fi lehamite de tot ce-au fost aceşti ultimi doi ani cu dânsul la cârma ţării trăgând ca un hăitaş needucat de ea în toate direcţiile ca rechinul care văzuse sirena în apă şi i se ...defectase, aţi ghicit, tot cârma. Iohannis a câştigat pentru că eram noi un ”neam săturat de ei„. 

Dar Iohannis este departe de a fi vreun mesia. Şi ştiţi de ce? Pentru că va fi un preşedinte cu atribuţiuni la fel de limitate ca şi predecesorii săi. S-o luăm pe îndelete, ardeleneşte în câteva puncte fierbinţi pentru noi: Poate Iohannis să pună în aplicare referendumul prin care noi am zis: 300 de hoţi pe lângă Ali-Baba şi gata? Nu poate. Poate Iohannis să impună aplicarea legii de unul singur şi să modifice legislaţia care nu convine? Nu poate. Poate Iohannis să restructureze bugete, viitorul economic etc? Nu, nu poate.

Ca şi predecesorii săi are două şanse: să fie un simbol drăguţ la el în palat, sau să fie jucător. Ori sforar ca Iliescu. Dar nu-l suspectăm de aşa ceva. Nici de a fi jucător în sensul neplăcut al cuvântului. Totuşi să nu uităm că are lângă el un parlament prea puţin cooperant, format din oameni ne-reformaţi, o majoritate inconfortabilă a PSD şi a tuturor interesaţilor săi şi încă mai are un guvern condus de contra-candidatul Ponta. Poziţia lui va fi fragilă, mereu cu securea suspendării de-asupra capului, întocmai ca predecesorul său. Cheia şi soluţia rămâne, cred, tot la noi.

Nu de Iohannis va depinde atât de mult viitorul nostru, ci tot de noi şi el la un loc. Pentru că între cele două momentele de exprimare a votului nu mai avem voie să stăm pasivi. Unitatea şi efervescenţa din zilele astea trebuie să continue şi să stăm cu ochii pe ei. Avem un preşedinte aşa cum l-am dorit şi am dovedit că nu suntem nici naţionalişti, nici rasişti, nici îngheţaţi în proiectul stalinist al anilor de tristă amintire. Am dovedit că ştim ce vrem şi mai ales unde vrem să ne îndreptăm. Însă nu e timp de adormit spiritul civic. Cred că România trebuie să intre cu adevărat într-o democraţie participativă, implicată. Altfel, victoria de ieri nu va fi însemnat mare lucru, cum nici Revoluţia din 1989 nu s-a transfmormat într-o măreaţă şi eliberatoare schimbare. 

Poate ar fi momentul în care lupta cu sistemul s-o dăm zilnic. Să le batem obrazul rectorilor care au susţinut lipsa de libertate, ne pocesc copiii cu mârlănia din ei, să denunţăm mita, să refuzăm plata proastă şi ilegală. Să ne obligăm la normalitate. Putem fi oare 20 de milioane de mesia în ţara asta? Mai putem?