Mi-am amintit de pledoaria repetată a lui Adam Michnik pentru închiderea dezbaterilor pe tema dosarelor, pe care Ash o citează în carte. Şi pe care, chiar dacă nu e integral de acord cu ea, o întoarce pe toate feţele.

În ce mă priveşte, cred, şi nu de ieri, de azi, că situaţiile nu sunt comparabile. Michnik s-a numărat printre disidenţii polonezi care au semnat cu puterea comunistă din Polonia un pact care prevedea alegeri libere şi, în caz de victorie a Solidarităţii, ştergerea cu buretele a trecutului. O dată la putere, Solidaritatea şi-a ţinut cuvântul. Ceea ce n-a însemnat însă supravieţuirea vechilor structuri şi a vinovaţilor de crime.

Un funcţionar şi un torţionar

Ash i-a căutat, după căderea Zidului Berlinului, pe ofiţerii STASI care îi urmăriseră fiecare mişcare, înconjurându-l de delatori, când, tânăr istoric, petrecuse un timp în RDG ca doctorand la Humboldt Universität. Întâlnirile l-au învăţat multe lucruri, care, dacă nu l-au făcut să le justifice acţiunile, i-au oferit explicaţii pentru opţiunea pe care o făcuseră.

Deosebirea dintre locotenentul Wendt şi Vişinescu este aceea dintre un funcţio-nar conştiincios al represivei instituţii şi un torţionar. Şi mai este una: fiindcă nu a fost acuzat de crime, cum nu au fost cei mai mulţi dintre ofiţerii STASI căutaţi de Ash, Wendt îşi câştigă astăzi existenţa ca lucrător în Asigurări, beneficiind de o leafă normală. Vişinescu, în schimb, care e răspunzător de moartea unor oameni, are, la 87 de ani, o pensie de 1.150 de euro, mai mare decât a majorităţii celor de vârsta lui, fie ei foşti medici sau profesori universitari, mai mare chiar decât salariile aceloraşi în activitate.

Şi mai e ceva: ofiţerii STASI chestionaţi de Ash au purtat cu istoricul englez discuţii civilizate, încercând să-i explice de ce au căzut în mrejele poliţiei secrete est-germane, chiar şi Wendt, care, deşi a refuzat să-l primească (singurul!), i-a scris câteva pagini extrem de interesante.

Ce a făcut Vişinescu, în schimb, când a fost asaltat de jurnalişti? I-a înjurat ca la uşa cortului. (Ovidiu Şimonca are în „Observator Cultural“ de la jumătatea lui august un comentariu interesant despre „tematica“ înjurăturilor). E probabil şi ca abordarea jurnaliştilor români să nu fi avut nimic... englezesc. Dar asta nu schimbă mare lucru.

Securitatea e vie

Nu sunt puţini cei care, mai ales tineri, susţin că procesul comunismului nu mai are niciun sens după aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului. E adevărat că interesul opiniei publice a scăzut semnificativ. Dar nu cumva am contribuit cu toţii, mass-media şi presa scrisă îndeosebi, la această scădere, ca să nu mai vorbim de politicieni, închipuindu-ne sau chiar fiind convinşi că securiştii nu se mai află printre noi sau, măcar, că nu ne mai pot influenţa viaţa?

Nu sunt puţini cei care, mai ales tineri, susţin că procesul comunismului nu mai are niciun sens după aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului.

Sau că, vai, comunismul a avut şi părţile lui bune. Am uitat prea repede că sondajele vorbesc de o nostalgie de masă. Am uitat şi că Ilie Merce a fost parlamentar şi ar mai fi şi în actuala legislatură dacă PRM n-ar fi pierdut alegerile. Sau că generalul Pleşiţă îi „brichisea“ cinic la televizor pe disidenţii de ieri. Sau că 18 din 20 de preşedinţi de filiale ai BID-ului lui Sorin Ovidiu Vântu erau foşti ofiţeri de Securitate. Sau că asasinii lui Ursu sunt nepedepsiţi sau îngăduiţi de medici în libertate pentru boli incurabile, care nu-i împiedică totuşi să-şi trăiască bătrâneţele în liniştite case de vacanţă-proprietate personală. Sau că, în fine, un criminal ca Vişinescu e răsplătit de statul postdecembrist cu o pensie la care foştii deţinuţi politici nu pot nici măcar visa.

Acestea şi altele ar trebui să reprezinte un memento permanent, nu numai pentru victime, dar pentru noi toţi. Ce fel de morală ne propune statul postcomunist tratându-i ca pe nişte moaşte preţioase pe foştii securişti şi activişti? Ce justificare ne pot oferi procurorii şi magistraţii pentru NUP-urile pe care le decid după plimbarea dosarelor de la o instanţă la alta un timp suficient pentru prescriere?

Ce fel de morală ne propune statul postcomunist tratându-i ca pe nişte moaşte preţioase pe foştii securişti şi activişti?

După  părerea mea, acestea sunt dovezi incontestabile că Securitatea e vie şi continuă a juca un rol în viaţa noastră, iar comunismul n-a murit decât, poate, pe hârtie. E ca o bacterie perenă şi rezistentă la tratamentele cele mai sofisticate. Să nu ne amăgim cu ideea că ne-am însănătoşit. O, nu, boala e în noi. Şi în aerul pe care îl respirăm împreună cu Merce, Stănică, Vişinescu şi compania. Nu mai e lumea lor, desigur. Dar a devenit cu adevărat a noastră?