De ce faceţi sistemul de salarizare ca în Africa?

M-a rugat cineva să comentez nouă lege a salariilor - pe care noul guvern o tot pregăteşte de când se ştie - şi mi-a trimis nişte variante de lucru. Chiar din primele rânduri am văzut două cifre şi m-am edificat, nu a mai fost nevoie să citesc şi restul. „În România, raportul dintre cel mai mic şi cel mai mare salariu este de 1 la 18!”. Şi a fost clar şi care sunt limitele acestui guvern, cât înţelege şi la ce ne putem aştepta de la el.

În Olanda, în Germania, în toate ţările mari şi bogate, cu care ne place să ne comparăm, acest raport e de 1 la 6. Ca o fi 5, că o fi 7, pe ici, pe colo, e nerelevant. Şi asta nu doar în administraţie, ci şi în firmele private, în peste 90% dintre ele. Aşa e în societăţile sănătoase şi prospere. Şi invers, în Rusia, în ţări din America Latină, în ţări arabe şi în ţările cu care nu ne place să ne măsurăm, aceste două numere sunt 1 şi 20! În Africa, vorbim uneori, fără să clipim, şi de 30, 40, 50...

M-am uitat, de curiozitate, pe cifrele de pe vremea lui Ceauşescu. Şi, surpriză! Raportul dintre cele mai mici şi cele mai mari salarii era fix de 1 la 6! Or, poate să spună oricine orice despre vremurile acelea, însă că a auzit pe cineva plângându-se de sistemul de salarizare nu cred că va reuşi.

Diferenţa enormă dintre salariile mici şi cele mari stă, adesea, la baza tuturor marilor probleme ale unei societăţi. Şi economice, şi sociale şi de orice alt fel, chiar şi familiale. Cele două cifre sintetizează mai bine decât orice altceva sănătatea comunităţii respective.

De aceea, ajungerea cât mai rapidă la raportul optim trebuie să fie punctul de referinţă, obiectivul principal al oricărui sistem serios de guvernare, dacă cei puşi acolo înţeleg despre ce e vorba şi sunt şi bine intenţionaţi.

Şi, să fim serioşi, în România, la stat, în administraţie, raportul real e de 1 la 50, sau chiar mai mare, dacă ne uităm şi la instituţiile care se „autofinanţează”, colectând taxe OBLIGATORII prin lege, dar pe care le consideră, pudic, „venituri”, simţindu-se liberi să le „autogestioneze”. Fiind lăsaţi liberi, ca să fiu mai precis. Ca în Africa, adică.

De ce face asta un guvern de la care te-ai aştepta să fie mai deştept şi mai bine intenţionat, e un mare mister. Oare cine îi consiliază astfel şi ce urmăresc cei care le dau aceste sfaturi? Miniştrii aceştia nici măcar nu pot invoca presiunea sindicatelor, ca de obicei, pentru că dimpotrivă, sindicaliştii au propus un raport de 1 la 8, sau de 1 la 10, cel mult. Şi de ce sindicaliştii nu au insistat mai mult pe acest principiu fundamental, însă forţează până la autodistrugere tot felul de măsuri suicidare, iarăşi ar trebui cineva să explice...