De ce a eşuat negocierea cu criminalul în cazul tragediei de la Oneşti. Despre robotizarea incompetenţei
0
Nu mă pricep la psihologie şi nici nu pretind că m-aş pricepe. Bine, „am citit pe net” una-alta, ca tot omul, dar asta nu mă face specialist. Şi totuşi, am ciudata senzaţie că 90% dintre românii „de rând”, puşi în faţa situaţiei de a negocia cu agresorul, s-ar fi descurcat mai bine decât „specialistul” Poliţiei.
Dialogul negociator-agresor mi s-a părut (cel puţin din fragmentele ajunse în spaţiul public) lipsit de empatie din partea celui desemnat să micşoreze tensiunea. Într-o astfel de situaţie, fermitatea de tip cazon nu face nici doi bani. De-a lungul carierei mele jurnalistice am intrat în nenumărate rânduri în contact cu oameni extrem de nemulţumiţi de activitatea sistemului poliţienesc, unii ajunşi la faza revanşardă, violentă.
Aceşti oameni au frustrări profunde, nu mai pot fi „zgâlţâiţi” la modul cazon şi – gata! – devin cooperanţi. Este nevoie de mult tact, de mult calm, de o atitudine defensivă şi empatică pentru a le readuce calmul. Vor garanţii, vor să vadă că faci măcar un pas în a le înţelege necazul.
Însă negociatorul implicat în cazul tragic de la Oneşti nu pare să fi făcut asta. Dovadă că agresorului nu i s-a satisfăcut, în cinci ore de aşa-zisă negociere, nici măcar o cerere minoră, pe care orice om cât de cât priceput la chestiuni juridice ar fi rezolvat-o în 20-30 de minute: să i se prezinte copia unei hotărâri judecătoreşti care a stat la baza evacuării familiei sale din locuinţă.
Dacă acel document chiar există (şi logic ar fi să existe, altfel agresorul Moroşan are dreptate când spune că este victima unui abuz grosolan), el se află la dosarul executării silite. Bine, copia sentinţei ar fi trebui să ajungă şi la Moroşan în momentul executării, aşa cum prevede legea. De asemenea, se află la instanţa care a emis-o. Putea fi scoasă din arhivă în câteva minute. Repet: câteva minute!
Unui om aflat în situaţia limită în care se afla Moroşan, nu-i spui „Calmează-te, domnule!”. Mai rău îl enervezi. El nu vrea să se calmeze. Dacă voia să se calmeze lua o pastilă, nu se apuca să ia ostatici. El vrea compensaţie şi satisfacţie. Măcar o compensaţie minoră, cum ar fi copia unui act oficial pe care oricum ar fi trebuit să-l aibă dacă sistemul birocratic din România n-ar fi aşa cum este: lent, incompetent, corupt. Omul acela nu a cerut schiţa secretă a celui mai nou avion de luptă american. Nu! El a vrut o hârtie ce i se cuvenea şi care se putea obţine în jumătate de oră. Nu i-a dat-o nimeni. Nici măcar n-a promis că i-o dă. În mod cât se poate de logic, s-a simţit minţit, dus de nas, prostit pe faţă. Iar frustrarea lui a fost amplificată, nu diminuată.
Discursul post-factum al negociatorului, vă spun sincer, pe mine, unul, m-a speriat. Din difuzorul televizorului a răsunat o înşiruire de vorbe mecanice, parcă rostite de un simulator robotic. Fără niciun pic de emoţie. În urechi şi-n creier mi s-au rostogolit sintagme complicate, cuvinte alambicate, lucruri care m-au făcut să mă simt inconfortabil. Omul acela, negociatorul, recita mecanic nişte pasaje dintr-o carte. O chestie literalmente cazonă, ruptă de subtilitatea relaţiei umane reale. Un soi de cod de procedură scris într-o limbă de lemn birocratică de dimensiuni cumplite. Aproape la fel de cumplite ca dubla crimă de la Oneşti.
Acum câţiva ani am asistat la o negociere pe o situaţie de criză. Un cetăţean cu probleme psihice s-a urcat pe o antenă înaltă de 50 de metri din Galaţi, de unde ameninţa că se aruncă. Psihologul ajuns la faţa locului atunci mi s-a părut de o cu totul altă factură decât cel folosit la Oneşti. Nu părea poliţist, avea o atitudine de civil blând. Vorbea calm, prieteneşte. L-a întrebat pe protestatar cum a ajuns acolo şi dacă familia lui ştie că are necazuri. Au vorbit despre familie un pic, apoi despre problemele lui. Iar omul a răbufnit: „dacă nu vine domnul X de la primărie, mă arunc!”. A fost sunat domnul X, în prezenţa protestatarului, şi i s-a confirmat că vine în 15 minute. Şi chiar a venit.
Între timp a fost contactată familia celui de pe antenă, a fost adusă acolo. Pentru ca aşteptarea să fie uşoară, negociatorul i-a oferit omului respectiv apă, o ţigară, o bomboană. I-a devenit prieten, duhovnic de-a dreptul. A fost pentru mine o lecţie de relaţionare cu un om aflat la limita dintre raţional şi iraţional. Însă nu am revăzut acest scenariu şi la Oneşti. Nici măcar pe aproape.
Logica mă trimite spre o întrebare precisă: ce s-a întâmplat cu sistemul poliţienesc de s-a ajuns la un aşa hal de deprofesionalizare? Iar răspunsurile vin tot pe calea logicii. O logică dictată de fapte. Plătim tribut greu „fabricilor de diplome”. O licenţă în psihologie aproape că se poate cumpăra la colţ de stradă, pe o taxă de studii de câteva mii de euro. Un subofiţer de Poliţie, cu 6 luni de şcoală de profil, dar care îşi pune la dosar o astfel de diplomă devine automat ofiţer specialist, se presupune că va rezolva orice. Însă nu va rezolva nimic. Doar va crea aparenţa, va lua leafa grasă, îi va fi bine. Iar la prima criză de tipul celei de la Oneşti va ieşi la iveală, în toată hidoasa-i splendoare, incompetenţa.
Plătim un tribut la fel de greu politizării instituţionale, prostiei ridicate în grad, plagiatului extins. Investigaţiile Emiliei Şercan au scos la lumină, în ultimii ani, o sumedenie de profesori din sistemul de învăţământ poliţienesc care şi-au plagiat lucrările doctorale. Nici măcar nu au citit lucrările pe baza cărora au devenit, la rândul lor, „fabricanţi de specialişti”, primesc lefuri mai mari decât Preşedintele ţării, ies la pensie la 45 de ani şi iau pensii speciale de peste 10.000 de lei lună. Aici ne aflăm, să fim corecţi cu noi înşine!
În fapt, contextul crimei duble de la Oneşti este o oglindă a societăţii româneşti. Aşa arătăm, în ansamblu, noi, ca naţiune. Aici am ajuns. Iar dacă nu ne place ceea ce vedem în oglindă, nu-i vina oglinzii. Putem să o spargem, dar o alta va arăta aceeaşi realitate. Soluţia este să schimbăm ceea ce se oglindeşte. Să ne schimbăm noi. Dacă vom fi în stare.
Se încarcă comentariile...
