De ce am dat faliment dacă am MBA?

Tinerii manageri ar trebui să se obişnuiască cu gândul că soluţiile şi modelele de management din cărţile străine nu se mulează perfect pe societatea românească

În fiecare zi vorbesc cu oameni care vor să îşi vândă maşina şi să-şi ipotecheze apartamentul ca să poată merge la şcoli scumpe care să-i înveţe cum să se îmbogăţească rapid; şi cu la fel de mulţi dintre cei care au făcut-o deja şi care nu înteleg de ce nu intră banii aceia promişi mai repede în cont.

Vestea proastă e că nu există nicio legătură directă între ceea ce scrie în cărţile şi în reţetele de management, între sfaturile pe care le dau la televizor şi în reviste managerii faimoşi şi bine plătiţi, şi ce se întâmplă în realitate în companiile şi pe piaţa din România. Firme care, după cele mai elementare principii de management şi de logică, la urma urmei, nu ar putea să reziste mai mult de câteva luni sau nu ar trebui înfiinţate deloc, merg şi prosperă bine-mersi, şi nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Şi invers, manageri şi antreprenori care fac totul cu bună credinţă şi numai după litera şi spiritul manualelor şi cursurilor de business, nu văd picior de client trecându-le pragul cu zilele sau cu lunile. 

La o privire mai lungă, se vede că aceste „paradoxuri” pot fi grupate în două categorii: rezultatele complet aleatorii (pleonasmul de aici şi următoarele sunt pentru subliniere), adică acele cazuri în care doi oameni sau firme fac lucrurile absolut la fel, în contexte identice, iar rezultatele sunt complet diferite; cealaltă include discrepanţele sistematice dintre ceea ce se susţine în public, dintre declaraţiile şi angajamentele solemne, exhibiţionismul valorilor şi principiilor, cinismul citatelor redactate de fetele de la PR şi ceea ce se întâmplă în realitate. Şi se întâmplă în realitate pentru că e normal să se întâmple astfel, pentru că e rentabil pentru companie, pentru că e logic şi în firea lucrurilor, pentru că aşa merg lucrurile pe lumea asta, numai că nu „dă bine” să apui aşa ceva în gura mare. Or, se găsesc destui care să ia ad litteram ceea ce văd în televizor şi în reviste, fără să mai socotească necesar să-şi pună şi mintea personală la contribuţie.

Am văzut multe explicaţii pentru această stare de lucruri - şi acum vorbesc despre cele din prima categorie. Cea care mie, personal, mi se pare cea mai validă şi mai solidă, şi asta de departe, e cea legată de neîncrederea generalizată de la noi. După cum bine se ştie, studiile au arătat că România are cel mai redus nivel de încredere generalizată din Europa. E pe ultimul loc, cu 10%.

Cu cuvinte mai multe spus, asta înseamnă că orice român are încredere doar într-un singur om din zece din jurul lui, despre ceilalţi nouă fiind convins că i-ar face rău dacă ar avea ocazia, că l-ar păcăli, că i-ar fura ceva lăsat nesupravegheat, că l-ar minţi etc. Şi atunci ce face? Îşi ia măsuri de prevedere, adică se pune la adăpost de lucruri rele care nu s-au întâmplat încă, însă care se vor întâmplă, cu siguranţă (aşa îi spune subconştientul), dacă nu e destul de vigilent. Şi îşi consumă o bună parte din timp şi din resurse şi din nervi cu asta. Pe când neamţul şi englezul le bagă pe toate la investiţii. Şi toate se întâmplă la fel la noi, până sus, sus de tot. Parlamentul şi Guvernul ne consideră pe toţi potenţiali infractori şi toate legile şi acţiunile lor sunt construite pe acest principiu a€“ prevenţia obsesivă.

Şi aţi văzut campania Poliţiei Române cu panourile uriaşe din oraş în care suntem sfătuiţi cum să ne ferim de escroci?

Eu dacă vreau să-mi tencuiesc casa şi cer o autorizaţie de la primărie, nu mi-o dă până când nu le arăt că am contract în avans cu o firmă care să-mi care potenţialul moloz până la groapa de gunoi. Pentru că primarul -  convins că l-aş lăsa pe marginea drumului dacă nu ar fi găsit el o soluţie atât de deşteaptă. Poliţia din România nu aleargă după hoţi şi infractori. Poliţia îşi trimite agenţii la firme şi la bănci şi le dă amenzi dacă nu au nu ştiu ce paznici şi sisteme video care să le apere de hoţi şi de infractori!!! Chiar au în lucru o lege (de poliţişti vorbesc) care să ne oblige pe toţi să ne protejăm de diverse nelegiuiri sub ameninţarea pedepsei pentru cei care nu fac suficienţe eforturi şi investiţii în măsuri de protecţie individuală. Şi aţi văzut campania Poliţiei Române cu panourile uriaşe din oraş în care suntem sfătuiţi cum să ne ferim de escroci?

Aşadar, nu mai intraţi în panică atunci când vedeţi că nu se potriveşte ce scrie în carte cu ce fac clientul şi angajatul, ci puneţi-vă mintea la contribuţie şi încercaţi şi soluţii proprii.

Dar să revenim la punctul de plecare! Toate cărţile, cursurile de management şi de business pe care le citim sunt făcute în ţări în care nivelul de încredere e cu mult, mult mai mare decât cel din România. Şi în care ţări, pe cale de consecinţă, lucrurile se întâmplă altfel. Modelele şi recomandările de acolo se bazează pe nişte premise care nu există la noi şi a căror lipsă invalidează tot, pur şi simplu. Tot, tot! Aşadar, nu mai intraţi în panică atunci când vedeţi că nu se potriveşte ce scrie în carte cu ce fac clientul şi angajatul, ci puneţi-vă mintea la contribuţie şi încercaţi şi soluţii proprii. Şi, în primul rând, aşteptaţi-vă să se întâmple asta, şi încă destul de des. Ar fi o dovadă solidă de maturitate managerială.

Despre „paradoxurile” din cea de-a doua categorie voi scrie separat, pentru că am o listă cu mituri şi tabu-uri care merită separate de citatele şi sloganurile în care sunt împachetate frumos şi vândute celor cărora le place să fie minţiţi frumos. Voi face un mic „serial” cu ele.