Cum ar fi Iohannis care stă cu o drujbă în mână şi taie toate pădurile din România, ba, mai rău, conduce maşini noaptea şi loveşte urşii ca un nebun. Pentru că aceste teorii sunt destul de insistente, însă, m-am gândit să mă uit la ele mai atent, în beneficiul celor care nu au timp de aşa ceva:

Astfel, la prima vedere, Klaus Iohannis nu iese într-o lumină prea bună, iar asta pentru că, în anul 2015, un grup de deputaţi şi senatori de la, culmea, PSD, PC şi UDMR, depunea în Parlament o iniţiativă prin care se stabilea pragul de maximum 30% de procesare din volumul unui sortiment industrial de masă lemnoasă din fiecare specie, prevedere cuprinsă în Codul silvic.

Ce a făcut Iohannis atunci? A retrimis în Parlament proiectul de lege privind Codul silvic, pe 23 martie 2015, fiind acuzat la vremea respectivă că motivaţia Administraţiei Prezidenţiale asuma numeroase solicitări ale companiei Schweighofer de modificare a proiectului Codului Silvic, cuprinse de altfel într-o scrisoare trimisă pe atunci prim-ministrului Victor Ponta. În care, printre altele, desigur că Schweighofer se plângea de pragul mai sus amintit.

Iată ce scria în cererea de reexaminare a Codului silvic, semnată de Klaus Iohannis şi transmisă Parlamentului: „4. Art. I pct. 72 din legea transmisă spre promulgare, respectiv completarea art. 60 cu noi reglementări privind valorificarea masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, poate conduce la ideea creării unui mediu neconcurenţial. Apreciem că dispoziţiile art. 60 alin. (5) lit. f) şi g) – prin care se introduc: pragul maxim de 30% la achiziţia sau procesarea de masă lemnoasă din fondul forestier naţional şi dreptul de preempţiune pentru producătorii din industria mobilei la cumpărarea de masă lemnoasă – sunt de natură să aducă atingere principiilor libertăţii economice şi contractuale, ca fundamente esenţiale ale economiei de piaţă “.

Hm. Destul de nasol, dacă stai să te gândeşti. E drept, până la urmă Parlamentul a respins cererea de reexaminare a Administraţiei Prezidenţiale, ceea ce a reprezentat o lovitură de drujbă pentru Schweighofer, dar chiar şi aşa. De ce să faci asta, Iohannis fiind?

Ulterior, omul a negat însă categoric orice legătura cu firma austriacă: ”Nu am absolut nicio legătură şi nu pot să vă dau niciun detaliu. (...) Nici măcar nu au încercat să ajungă la mine, că puteau să încerce şi să-i refuz.”, dar cam târzior.

Iar pentru televiziunea germană ARD a declarat următorul lucru:  „Nu-i cunosc deloc pe aceşti oameni. Şi nu cred că o lege e făcută sau trebuie să fie făcută pentru o companie sau pentru un grup de firme. În acest sens este o idiotenie totala ideea ca eu as face vreun fel de lobby pentru o companie austriaca. Aceasta idee a aparut pe scena politica pentru ca eu am origine germana, deci cumva si austriaca. Nu are nimic de-a face cu realitatea”.

De ce atrag atenţia aceste lucruri? Păi e simplu, pentru că există un motiv suplimentar, bine ştiut de altfel: anume că în luna mai 2011 finul lui Iohannis, membru în FDGR ca şi naşul său, era numit consul onorific al Austriei la Sibiu, având drept circumscripţie judeţele Sibiu, Brasov, Alba, Mures, Covasna şi Harghita. O numire care a fost însoţită la vremea respectivă de următorul comunicat: “Misiunea diplomatică, condusă de Consulul Onorific al Austriei la Sibiu, are rolul de a sprijini accesul companiilor austriece în regiune, de asemenea, ajutand la stabilirea contactelor între agenţii economici români şi cei austrieci pentru diversificarea relaţiilor de afaceri, dar şi de a sprijini, la nevoie, cetăţenii austrieci aflaţi la Sibiu sau ţn regiunea de circumscripţie consulară, în relaţiile cu instituţiile publice şi autorităţile locale, în vederea rezolvării unor probleme personale”.

Era timp, deci, ca din 2011, momentul numirii lui Andreas Huber şi până la retrimiterea legii în Parlament, acesta să facă lobby pentru Schweighofer pe lângă Iohannis? Era, dar probe în sprijinul acestei suspiciuni nu sunt, aşa că rămâne doar ceva ce nu dă bine deloc.  

În fine.

Pentru că până acum am vorbit mai mult despre Iohannis, să amintim totuşi şi faptul deosebit de important că Schweighofer a intrat în România pe mâna lui Adrian Năstase, mai precis în baza unei Ordonanţe de Urgenţă, OUG 71/2002, dată chiar cu mânuţa fostului premier. Şi, ca o ironie, să nu uităm că în acelaşi an în care a fost emisă Ordonanţa cu pricina, Schweighofer deschidea prima fabrică la Sebeş.

Asta ca să nu mai amintim alt fapt binecunoscut şi anume că patronul Schweighofer, deja infamul Gerald Schweighofer, a primit o decoraţie în 2004 de la însuşi Ion Iliescu, iniţiativă contrasemnată de cine altul decât acelaşi Adrian Năstase. Moment în care ne dăm seama cam de când încerca omul să-şi facă intrarea în România şi cât a durat până să deschidă prima fabrică.  

Lucrul despre care se vorbeşte mai puţin în România, însă, este că Universitatea Harvard - prin fondul său de investiţii - a fost cel puţin la fel de interesată de pădurile româneşti ca şi lupul cel rău Holzindustrie Schweighofer, fără însă să aibă capacitatea de producţie a acestuia. Dacă veţi vedea cum s-au desfăşurat lucrurile, însă, veţi putea observa că nici nu aveau nevoie de acest lucru. Mai mult, în acelaşi an în care Iohannis retrimitea proiectul de lege privind Codul silvic, Harvard, pe fondul unui imens scandal de corupţie în care erau implicaţi angajaţii locali ai firmei controlate de prestigioasa instituţie, a vândut cu aproximaţie tot fondul forestier pe care îl avea, de peste 32.000 de hectare, către nimeni altcineva IKEA. Grupul suedez de mobilă preluând la pachet inclusiv păduri tăiate ilegal, deşi la vremea respectivă se jura că verificase atent marfa înainte să o cumpere.

Să spui că Harvard a vândut către IKEA, însă, după cum bine a arătat presa de investigaţie la vremea respectivă, nu reprezintă însă decât o mică parte a adevărului, care este de-a dreptul kafkian: ei bine, de fapt, Harvard şi-a vândut acest fond forestier sieşi, pentru că în spatele consorţiului suedez care a cumpărat aceste păduri, Greengold Group, nu erau, de fapt, decât aceiaşi acţionari ai fondului de investiţii al Harvard. Sună SF? Asta pentru că SF este conceptul care chiar defineşte această tranzacţie, gigantului Ikea nemairămânându-i la final decât să transmită la final decât că a achiziţionat suprafaţa respectivă de la firma Greengold European Capital SA. Zbam! Pentru că na, aşa acţionează oamenii deştepţi, îşi pierd urma într-o constelaţie de firme care se pierd ele însele în negură până la big-bang-ul investiţiei iniţiale, lucru pe care, în ce priveşte cazul de faţă, cel puţin după ştiinţa mea, nicio instituţie din România nu a reuşit să-l elucideze până în acest moment.

Aşadar, tabloul general în privinţa subiectului defrişărilor e destul de complicat şi, aşa cum se întâmplă de obicei în sulfuroasa politică românească, interesele celor de la vârf nu au nicio legătură cu ceea ce îşi doresc oamenii obişnuiţi. Dar, pe de altă parte, să spui că Iohannis e direct vinovat de defrişările din România este ceva destul de deplasat, ceea ce nu îl absolvă însă, desigur, de retrimiterea proiectului de lege privind Codul Silvic în Parlament la momentul 2015.