De ce sunt criticate măririle salariale, deşi România are nevoie de ele

Pentru că atunci când se vorbeşte despre resurse şi despre politici publice cu un impact social mare apar întotdeauna controverse, cred că dezbaterea privind Legea salarizării unitare trebuie să plece de la o serie de premise asupra cărora există un larg consens politic şi social.

Şi, poate surprinzător pentru un spaţiu public conflictual, aşa cum este cel din România, orientat prea mult spre deconstrucţie şi spre evidenţierea părţii goale a paharului, de această dată chiar există suficiente elemente cu care mai toţi actorii politici şi sociali sunt de acord!

Unul dintre ele vizează chiar oportunitatea şi necesitatea unei astfel de legi. Practic, toate partidele politice, sindicatele, patronatele, ONG-urile, mass-media, liderii de opinie consideră că această lege este necesară şi că ea trebuia să existe de multă vreme. Noul proiect de lege introduce mai multă ordine în sistemul public de salarizare şi îl fixează pe baze echitabile, rezolvând astfel probleme pe care presa – dar şi societatea civilă - le-a semnalat de multe ori. Diferenţele foarte mari dintre cele mai mari şi cele mai mici salarii, precum şi cele dintre angajaţii din domenii diferite, dar cu funcţii egale, studii egale şi muncă egală nu au făcut decât să genereze, an de an, injustiţie, discriminare şi frustrare. Deci, o lege corectă, care elimină disparităţile din sistemul public de salarizare şi introduce mai multă echitate la nivelul întregii societăţi.

Un alt aspect asupra căruia există consens vizează nevoia majorării salariilor, în special a celor mici şi mai ales în domenii pe care se construieşte societatea secolului al XXI-lea. Este vorba despre Educaţie, Cercetare şi Sănătate. Nu există actor politic sau social care să conteste evidenţa şi care să poată ignora realitatea, o realitate dură, nedreaptă, care nu ne oferă perspective de dezvoltare decât dacă încercăm să o schimbăm. Reprezentanţi BNR au vorbit zilele trecute despre riscurile pe care România şi le asumă dacă nu majorează salariile: o forţă de muncă descurajată, dezangajată şi tot mai puţin dispusă să se perfecţioneze, având în vedere că ne aflăm pe penultimul loc în Uniunea Europeană, cu 5,4 euro plătiţi pentru ora de muncă.

Avem oportunitatea să spargem cercul vicios în care ne aflăm de multă vreme, acela în care deplângem faptul că elevii şi studenţii cu performanţe deosebite nu sunt atraşi de o carieră didactică şi aleg să plece din ţară sau faptul că medicii preferă o carieră în Occident pentru că acolo pot trăi fără a avea grija zilei de mâine. Fără a le oferi salarii mai mari şi a ne asuma, ca societate, că avem nevoie de medici bine plătiţi şi de profesori care să nu se simtă umiliţi de condiţia lor socială, nu putem depăşi stadiul în care ne aflăm şi nu vom putea fi competitivi într-o arenă globală tot mai complexă. Pentru a recupera decalajul de dezvoltare care ne separă de Europa Occidentală, nu avem decât o singură opţiune, aceea de a investi în motoarele economiei cunoaşterii: Educaţie, Cercetare, Sănătate.

Poate sunt optimist, dar în viziunea mea societatea românească a devenit suficient de matură încât să nu mai privească salariile din sistemul bugetar doar ca pe nişte cheltuieli, iar serviciile publice doar într-o cheie economică, subsumată profitului. Salariile profesorilor, ale poliţiştilor, medicilor, pompierilor etc. reprezintă investiţii în siguranţa noastră, în educaţia copiilor, în calitatea forţei de muncă, în sănătatea fiecăruia dintre noi. Un salariu motivant pentru un profesor înseamnă, în ultimă instanţă, un absolvent mai bine pregătit, care se poate integra uşor pe piaţa muncii şi care poate răspunde cerinţelor angajatorilor. Un salariu decent pentru un medic înseamnă un angajat apt de muncă, cu o productivitate ridicată. Toate acestea asigură o creştere economică sustenabilă, constituind baza unei societăţi competitive şi echitabile în acelaşi timp.

Discuţia nu este însă doar despre salarii, echitate, calitate sau performanţă, ci şi despre o societate mai incluzivă, mai solidară, mai dreaptă şi cu mai multe oportunităţi pentru categoriile dezavantajate. Conform Eurostat, în România anului 2015, 4,8 milioane de oameni, adică aproape 25% din populaţia ţării, se aflau în sărăcie severă. Suntem, în continuare, pe locul al doilea în topul dezonorant al sărăciei, după Bulgaria. Potrivit unui studiu publicat recent de Friedrich-Ebert-Stiftung România, folosind tot date Eurostat, de la integrarea europeană şi până în 2015, veniturile celor mai săraci 10% dintre români au crescut cu doar 28% şi aceşti oameni sunt nevoiţi să se descurce cu 60 de euro pe lună – adică de 10 ori mai puţin decât media UE28. Avantajele creşterii economice şi ale integrării europene nu ajung practic în această zonă, ceea ce subminează grav dezvoltarea sustenabilă.

Din acest punct de vedere, Legea salarizării unitare poate avea efecte sociale majore, în condiţiile în care mai multe beneficii sociale sunt corelate cu salariul mediu, iar cuantumul acestuia urmează să crească.

Este adevărat, însă, că această schimbare trebuie bine pregătită, pentru ca efectele sale să fie sustenabile. Curajul politic trebuie însoţit de o doză necesară de prudenţă; calculele fiscal-bugetare trebuie ponderate pentru a ţine cont de imprevizibilul evoluţiei economiei europene şi mondiale. În egală măsură, o lege care introduce echitate în grila de salarizare trebuie să fie însoţită de criterii de performanţă în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei publice, precum şi criterii de calitate în furnizarea serviciilor publice.

Conform datele Ministerului de Finanţe, în februarie 2017, numărul de posturi ocupate în instituţiile şi autorităţile publice era de 1.189.873. Toţi aceşti oameni au acum o perspectivă clară de evoluţie a salariilor, dar trebuie să ştie că eficienţa şi calitatea muncii lor va fi aspru evaluată de către cetăţeni, beneficiari ai serviciilor publice. O astfel de lege presupune, de asemenea, angajarea de investiţii în formarea funcţionarilor publici şi a personalului bugetar, dar şi introducerea unor criterii extrem de clare, oneste şi transparente privind intrările în sistem.

Legea salarizării unitare nu este, aşadar, un moft. Ea este o necesitate, un pas important înainte pe care societatea românească trebuie să-l facă. Este o lege care poate contribui la însănătoşirea societăţii româneşti.