„De cele mai multe ori nici măcar nu ştii că eşti rasist“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ciprian Necula, preşedintele Roma Education Fund
Ciprian Necula, preşedintele Roma Education Fund

În România, după 1990, reprezentarea politică a romilor a fost un rateu continuu, crede sociologul Ciprian Necula. Ce s-a făcut pentru romi şi cine alimentează rasismul, într-un interviu pentru Deutsche Welle.

Ziua Internaţională a Romilor marchează, anul acesta, 50 de ani de la primul congres mondial al reprezentanţilor celei mai mari minorităţi din Europa. A fost, în 1971, la Londra, momentul în care s-a cristalizat conştiinţa existenţei unui mare popor, dincolo de limite teritoriale, identificat cu toate elementele caracteristice unei naţiuni. Ceremoniile din 8 aprilie nu se rezumă doar la celebrarea culturii rome ci sunt un prilej de a marca persecuţiile şi discriminarea care i-au însoţit de-a lungul istoriei.

Ciprian Necula este preşedintele Roma Education Fund şi coordonatorul platformei Aresel, care promovează implicarea civică şi reprezentarea politică a romilor din România.

Deutsche Welle: Ce s-a schimbat în aceşti 50 de ani, în afara faptului că în România a dispărut Ceauşescu?

Ciprian Necula: Au apărut voci din rândul comunităţii, care să se organizeze în jurul unui proiect dincolo de limita teritorială. A fost adusă ideea că romii se pot organiza: o naţiune europeană, nu o minoritate, cu un steag, un imn, o declaraţie de autodeterminare pentru o naţiune fără teritoriu şi care şi-a stabilit limba romani ca limbă oficială. Plus terminologia folosită - pentru că toate statele aveau în acel moment denumiri de tot felul (ţigani, Zigeuner, gypsy şi aşa mai departe): în 1971 au spus că termenul de rom este singurul care ne determină ca naţiune.

În 1971, fiind comunism, din România nu a participat nimeni. În schimb, Securitatea a avut o agendă clară în a opri orice acces la informaţie pentru potenţialii activişti romi. Cel mai urmărit era sociologul Nicolae Gheorghe. Exista temerea că va intra în legătură cu romi din alte ţări şi va crea - citez din documentele vremii - „enclave ţigăneşti” în România. În momentul în care a devenit secretarul lui Ion Cioabă (şeful spiritual al romilor din România - n.red), statul a privit ca riscantă asocierea dintre un intelectual, şef de promoţie la Universitatea Bucureşti, şi un lider naţional cu oarece influenţă.

Cât de greu au ajuns să fie acceptate obiectivele congresului de la Londra?

În primul rând a fost greu să fie acceptate de către guverne. Nicolae Gheorghe, care a devenit unul dintre cei mai influenţi romi la nivel european, după 1990, a avut nevoie de doi ani să impună un cuvânt de agendă: rom. S-a străduit, între 1990 şi 1992, să convingă guvernele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, predecesoarea OSCE, că această minoritate chiar are o problemă europeană.

A propos de schimbarea lui Ceauşescu: întotdeauna există şi oportunităţi, cu toate minusurile din vremea aceea - penuria, lipsa libertăţii de exprimare. Pentru romi, comunismul a însemnat un soi de incluziune forţată. Mulţi au primit locuri de muncă. Au avut protecţie socială, femeile au avut pentru prima oară concedii în viaţa lor. Şcoala era obligatorie. În România am avut cel mai mare număr de intelectuali romi din cam toată Europa. Apoi, anii 90 au însemnat, la nivel est-european, un moment de recunoaştere a romilor ca naţiune conlocuitoare, minoritate naţională sau lingvistică, în funcţie de contextul local.

În România, după 1990, romii s-au organizat politic şi civic. Politic e un rateu continuu, până astăzi. Partida Romilor, care este prezentă în Parlament din 1992, este foarte mulţumită cu un singur deputat, din oficiu, şi nu-şi doreşte mai mult. Restul voturilor minorităţii rome le trafichează, le vinde partidelor mainstream. La ultimele alegeri parlamentare, în Călăraşi au făcut campanie pentru PNL, în Gorj pentru PSD.

Care e motivul?

Oportunismul, limita intelectuală şi ambiţia politică. Nu au competiţie în comunitate, pentru că agenţia naţională pentru romi este controlată de Partida Romilor şi aceasta nu permite altor grupări ale romilor să candideze. Ce câştigă? Oportunism local. Băiatul lui cutare ajunge consilierul primarului şi poate obţine nişte contracte. Corupţie locală. Validări simbolice - eşti important, eşti şeful comunităţii. Partidele politice nu cer nimic de la romi. Nu discută direct cu romii. Niciodată. Acolo fac alţii campanie. Comunicările sunt intermediate de aceşti lideri din Partida Romilor. Unii cumpără votul romilor cu punga cu făină şi ulei, alţii cu puterea pumnului, cu ameninţări, cu şmecherie. Obţin în schimb funcţii de tot felul - consilieri, experţi, conform calificărilor destul de slabe pe care le au. Sunt mulţumiţi. Au salarii de 2000 de lei pe lună dar au acces la primar, la prefect, pot învârti afaceri, obţin contracte de asfaltare, de tăiat pomi, de mobilier stradal. Tipic România - sistemul clientelar, reprodus identic la romi ca la români.

Probabil întrebarea asta ţi-a mai tot fost pusă: ce s-a întâmplat cu banii care au venit, din finanţări europene, pentru romi?

Când au debutat politicile publice pentru romi, după dezrobire, acestea se numeau emancipare. Ulterior, termenul folosit a fost exterminare, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. În comunism a fost asimilare. După 90 a fost integrare iar acum îi spune incluziune. Aceste denumiri de politici publice au în comun un lucru: romii nu au fost implicaţi în ele. Au fost decizii ale altora despre romi fără ca romii să fie întrebaţi. Asta s-a întâmplat şi pentru fondurile europene. De cele mai multe ori au fost cheltuite în cele mai stupide moduri posibile. Un exemplu: s-au format 100 de frizeri în acelaşi sat. În proiect nu scria că trebuie să fie eficient, ci că trebuie să formeze profesional nişte oameni. Şi au format. E mai uşor să formezi o sută de bucăţi pe bandă rulantă decât o sută de profiluri distincte. Statul român şi administraţia publică locală au încasat cei mai mulţi bani, rezultatele fiind total anapoda. Au fost firme de consultanţă care au făcut mulţi bani consiliind autorităţi locale pentru management, scrieri sau raportări de proiecte. O parte din bani au ajuns la organizaţii neguvernamentale care au falimentat. Banii s-au pierdut în proiecte nesustenabile. Când s-au terminat banii nu au mai avut de unde să susţină potenţialul de a continua dezvoltarea.

Nu poţi să faci doar educaţie ca să salvezi o comunitate. Trebuie să faci şi educaţie, şi locuire, şi muncă, şi drumuri, şi acces la sănătate. Să faci ceea ce e nevoie la nivel local, nu magie din buzunar, din creion, din birou.

Vorbeşti de educaţie - ce şanse ai tu, Ciprian Necula, care ai ales calea complicată în viaţă, ai studiat, ai luat examene şi n-ai făcut avere din asta, să concurezi cu reţetele de ascensiune facilă şi să convingi copiii să nu aleagă varianta care ar putea duce la succes dar la fel de bine poate sfârşi în ratare?

Am văzut contramodele în comunităţi. Uite, în Comăneşti, în Bacău, o fată care a terminat Academia de Ştiinţe Economice cu nota 10, s-a întors acasă, în ideea că va avea grijă de familia care a ţinut-o în facultate. Tatăl ei spunea că, pentru că era de etnie romă, nu şi-a găsit loc de muncă. Aşa că s-a angajat vânzătoare la chioşcul din colţ. Modelul pe care l-a generat în comunitate a fost că e proastă, că a stat atâţia ani la şcoală ca să se angajeze vânzător, ca oricine care nu a pierdut vremea cu şcoala.

Fiind preşedinte la Roma Education Fund şi la Aresel, caut să aflu care e cea mai bună soluţie pentru educaţia copiilor romi, dincolo de cea formală. Din perspectiva multor părinţi romi, problema nu este numai efortul financiar. Sărăcia o depăşeşti cumva, îi cumperi pantofi şi un sandwich pentru la şcoală. Problema cea mai mare este că „sufletul copilului este afectat în şcoală”. Bullying-ul etnic îl face pe copil să vină acasă plângând la maică-sa. Nu mai simte nici o atracţie, lasă capul jos, creşte stigmatul în ei şi la un moment dat renunţă la şcoală. Şi nu colegii sunt cei care îi resping, de multe ori sunt profesorii o fac.

Da, eu, financiar nu mă pun cu nici un manelist. Dar ce am eu este sustenabil. Şi nu am vulnerabilităţi. Iar membrii comunităţii înţeleg ce înseamnă să ai un succes liniar, să-ţi creezi o plasă de siguranţă şi să nu fie doar boomuri de succes de azi pentru mâine. Şi sunt copii în comunităţi care chiar vor să meargă la şcoală, să facă performanţă.

Spuneai de bullying în şcoală. Suntem o societate rasistă?

Suntem o societate neinformată, în primul rând. Şi avem o lipsă de respect profundă pentru alteritate. De aici este un pas mic până la rasism, homofobie, islamofobie şi la orice fel de ură manifestă împotriva unor grupuri care vin dintr-o zonă cultural diferită. Romii sunt parte din zona asta culturală dar sunt percepuţi ca un decupaj. Trăiesc aici de sute de ani dar dacă întrebi pe oricine, parcă au venit ieri în România, sunt străinii absoluţi, înlocuind la un moment dat ţapul ispăşitor pe care-l reprezenta evreul.

Sunt permise articole împotriva lor, sunt permise discursuri împotriva lor din partea unor politicieni fără să fie sancţionaţi. Societatea românească a avut nevoie de un ţap ispăşitor şi romii au fost perfecţi pentru acest rol. Chiar şi acum, la începutul pandemiei, se spunea că „se întorc elitele noastre din afară cu coronavirus”.

Nu pot să spun că suntem o ţară mai rasistă decât altele. Din păcate, informaţiile pe care le avem, nivelul de instrucţie, chiar şi empatia, nu doar faţă de romi, sunt la pământ. Nu cred în teoriia că toată naţiunea este rasistă. Cred că sunt reflexe rasiste la toate naţiunile. Şi suntem ignoranţi în multe privinţe. Rasismul care mi-a fost dat să-l văd în România rareori a fost unul cognitiv, pentru care gândeşti, elaborezi, citeşti „Mein Kampf”. De cele mai multe ori este ignorant, când nici măcar nu ştii că eşti rasist, aşa cum a fost arbitrul Sebastian Colţescu.

Există ţări care au reţete de succes în ce priveşte comunitatea romă?

Tentaţia mea a fost să spun Spania. Dar sunt şi acolo vulnerabilităţi sociale, economice, marginalizare, chiar furt cultural (flamenco a fost declarat ca patrimoniul cultural spaniol când e de fapt al romilor). În Europa avem o problemă istorică: anume, conflictul perpetuu între sedentar şi nomad. Percepţia „noi şi ei” este „cei care au venit după noi să ia ceva”. Dacă aş spune Suedia ar trebui să ignor faptul că până în anii 70, romii erau, acolo, castraţi chimic.

Există cu siguranţă ţări în care o duc mai bine decât în România dar există ţări în care o duc mai rău. În Cehia au fost probleme. În Ungaria la fel, recent. În Ucraina, trupele paramilitare au intrat în case şi au omorât copii romi. În Kosovo, romii au fost între ciocan şi nicovală, şi victimele sârbilor şi ale albanezilor.

În Bulgaria sunt comunităţi mari, de 40.000 de oameni - Fakulteta, lângă Sofia, sau Stolpinovo, lângă Plovdiv - în care nu se investeşte deloc. Sunt lăsate liber şi sunt controlate cu violenţă de poliţie.

Macedonia este poate cel mai bun spaţiu în care romii se simt confortabil. Avem şi noi, în România, zone în care  funcţionează modelul macedonean de coexistenţă cu romii. La Toflea, în Galaţi, de exemplu. Sau în Dobrogea interculturală. România este ţara cu cel mai mare număr de romi. Dacă întrebi un român va spune că am fost primitori. De fapt, au fost sclavi.

Foarte mulţi romi au fost asimilaţi şi există chiar un naţionalism românesc al romilor din România. Unii îi spun sindrom Stockholm, eu aş spune că e ataşament cultural faţă de ceea ce înveţi că este al tău. Eu mă jucam, copil fiind, de-a Ştefan cel Mare şi îi băteam pe turci. Creşti cu aceste reflexe. Creezi ataşamente faţă de ţara şi religia, inclusiv cea naţionalistă, în care te dezvolţi, care ţi se inoculează în şcoală ca fiind adevărul istoric. Eram influenţaţi de filmele lui Sergiu Nicolaescu şi tot felul de alte tâmpenii. Şi romii au crescut în cultura asta. Iar ataşamentele sunt ceva mai complexe. Şi identităţile la fel.

Şi, a propos de identităţi, avem o problemă şi cu recensământul populaţiei. Măsurăm etniile întrebând omul ce se declară. La romi avem mai multe subgrupuri, 13 - cum se identifică între ei sau de alţii. Avem unele neamuri - căldărar, ursar, dar nu toate. Fierar, neamul meu, lipseşte. Sau argintarii, care sunt neam mare. În schimb, într-un document oficial al statului român sunt acceptaţi nişte termeni peiorativi, respectiv ţigan, ţigan de mătase, cocalar, pletos, caştaliu. Suntem singurul stat din Uniunea Europeană care folosim termeni peiorativi pentru a identifica un grup etnic. Şi intrăm astfel într-un spaţiu fragil. E o mare problemă: 30 de ani de muncă şi 50 de ani de la consacrarea termenului „rom” devin inutili pentru că, în speranţa că vor fi înregistraţi mai mulţi romi, nişte indivizi de la Partida Romilor justifică rasismul celorlalţi.

Un interviu realizat de Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite