De ce să câştigăm, dacă putem să pierdem?

Am citit cu ceva timp în urmă, în seriosul newsletter economic cursdeguvernare.ro, că Ministerul Finanṭelor a atins în 2012  performanṭa de a colecta doar 57% din veniturile preconizate la capitolul TVA, pierzând astfel 8,8 miliarde de euro. Faṭă de 2009, când deficitul de colectare era de 44%, e un progres, arată Eurostat.

Ne amintim că în 2011 guvernanṭii au mărit drastic taxa pe valoare adăugată, la 24%  - decizie unică în regiune - fără a fi capabili să tragă foloasele impopularei măsuri, căci deficitul colectării a crescut la 46%.

Altfel spus, noi toṭi am plătit ṣi plătim taxa, furnizorii de produse ṣi servicii o încasează, dar, din diverse motive, între care frauda, intrarea în insolvenṭă, plăṭile întârziate, falimentele, etc., ea nu ajunge la bugetul de stat. De aceea, TVA-ul efectiv colectat, numit de specialiṣti taxă implicită, este de doar 13,7%, din cei 24% impuṣi prin lege. Găurile de la buget nu se acoperă prin aplicarea de sancṭiuni ṣi măsuri legale, ci prin introducerea de noi biruri asupra populaṭiei.

Imi închipui că e mai uṣor să taxezi micul consumator, decât să deranjezi marele investitor, care, de pildă, îṭi exploatează resursele naturale, la cote minuscule ale redevenṭelor: aflu din acelaṣi newsletter economic faptul că România, a cincea ṭară europeană ca resurse naturale, a încasat din redevenṭe pe toate resursele (de la petrol la apă minerală ṣi pietriṣ) suma ameṭitoare de 365 de milioane de euro în 2013!

E campanie electorală ṣi, deṣi nu prea pare să fi fost timp pentru discuṭii despre programe ṣi strategii, parcă am auzit exprimată ideea că ar trebui susṭinut turismul în “grădina Carpaṭilor”. Sigur că ar trebui, căci în perioada de criză veniturile din această industrie au scăzut cu 16%, ajungând în 2013 să reprezinte doar 0,6% din PIB-ul României (spre comparaṭie, în acelaṣi an, în Grecia, aflată ṣi ea într-o criză încă mai crâncenă, cu 24% din populaṭie aflată în ṣomaj, turismul aducea 17% din PIB) . Iar de acum încolo încasările sigur nu o vor duce mai bine, fiindcă Finanṭele s-au gândit să taxeze separat ṣi micul dejun, cost pe care hotelierii îl vor transfera desigur în buzunarul clientului.

Dar ce resurse naturale, altele decât frumuseṭile patriei, ar putea exploata turismul?

L-am întrebat pe prof. univ. Gelu Onose, ṣeful Secṭiei clinice de recuperare neuro-musculară, a Spitalului de urgenṭă “Bagdasar Arseni” ṣi specialist în balneologie.

O treime din factorii naturali de cură din Europa

Gelu Onose - Vorbesc deja de peste două decade despre turismul balnear. A devenit un discurs cronic, din păcate fără prea mare eficienṭă până în prezent. Cei din specialitate ṣtiu bine că România deṭine cam o treime din totalul de factori naturali de cură sanogenă, respectiv ape minerale, nămoluri, gaze terapeutice tip mofete ṣi elemente benefice de climat.

Sanda Viṣan - O treime din resursele europene?

G.O. - Da. In plus, avem o ṣcoală pe măsură, care se apropie de centenar. Trebuie spus, fără a avea conotaṭii nostalgice, că în perioada de dinainte de anii ’80 a existat aṣa-numitul boom balnear românesc, care a însemnat, pe de o parte, circa un milion de oameni din România, care beneficiau anual de cure balneo-climatice, ceea ce nu e puṭin lucru.

Pe de altă parte, reprezenta o atractivitate deosebită a ṭării noastre, din acest punct de vedere, pe plan internaṭional. Sigur, lucrurile se corelau în anii ’70 ṣi cu prestigiul ṣcolii româneṣti de geriatrie: Institutul Naṭional de Gerontologie ṣi Geriatrie, înfiinṭat de dna Ana Aslan la Otopeni, a fost primul din lume. Mai târziu, în 2009, la Congresul mondial de geriatrie, am constatat cu mare tristeṭe că numele României ṣi al Anei Aslan lipseau din scurtul istoric al domeniului, făcut cu acel prilej. No comment.

Cert este că România atrăgea un mare număr de curanṭi. Acesta este cuvântul cheie, care scapă, voit sau nu, în mod constant: curanṭi, nu turiṣti. Aici este macazul conceptual.

S.V. - Mai exact, vorbim de bolnavi?

G.O. - Oameni cu boli cronice, fiindcă aceasta este caracteristica morbidităṭii la vârstnici: polipatologia. Conform unei statistici ce poate fi un pic amuzantă, fără a fi neadevărată, între 65 ṣi 75 de ani un om are în medie 4,6 boli. Aceasta nu înseamnă că bolile îi ameninṭă neapărat viaṭa sau că îi scurtează speranṭa de viaṭă. De fapt, nu se întâmplă, o constatăm din faptul că în mod constant durata medie de viaṭă creṣte. Ne aflăm în plin proces de îmbătrânire demografică a populaṭiei.

Din perspectiva unei paradigme noi ṣi foarte interesante, a Organizaṭiei Mondiale a Sănătăṭii, privind starea umană de funcṭionare, omul, cât trăieṣte, funcṭionează: nonproblematic, cum sunt tinerii, adică sănătoṣi, sau problematic, cum sunt oamenii cu boli cronice sau vârstnicii. De exemplu, poṭi să ai o artroză, o dischinezie biliară, o cataractă ṣi o colită cronică. Nici una nu îṭi ameninṭă viaṭa, dar îi alterează calitatea. Aceṣti bolnavi cu patologie cronică nu pot fi  consideraṭi nici bolnavi, dar nici simpli turiṣti, care vin doar pentru distracṭie. Ei sunt curanṭi.

La noi s-a produs un switch dezavantajos, în favoarea elementelor turistice ṣi în defavoarea elementului medical. De aici a început declinul nostru, din poziṭia de navă amiral a turismului de sănătate mondial.

S.V. - Ce venituri avea România, înainte de 1989, din această industrie a turismului medical?

G.O. - Pentru că am făcut, cu mai bine de un deceniu în urmă, parte din conducerea Institutului Naṭional de Gerontologie ṣi Geriatrie “Ana Aslan”, vă pot spune că în anii de vârf, 1970-’75, numai institutul aducea aproape 20 de milioane de dolari pe an. Probabil că ansamblul potenṭialului balnear trecea de 100 de milioane.

Panorama staţiunea Sovata

Să inversăm sensul migraṭiei

G.O. - La ora actuală, sunt ṭări care au preluat ṣi fac turism, pe care ar fi corect să-l numim medical sau de sănătate, pentru că între timp cel balneo-geriatric nu mai este un component unic. Tot atât de bine se face turism pentru intervenṭiile care au planificări pe termen prea lung în ṭările occidentale, pentru proteze de ṣold sau de genunchi, pentru plase pentru eventraṭii postchirurgicale, sau pentru chirurgie estetică.

S.V. - Adică se duc oameni din est în vest, pentru astfel de intervenṭii?

G.O. - Nu. Vin din vest în est.

S.V. - Adică vin la noi ?

G.O. - Din păcate, nu la noi, ci în Turcia, în India, în Costa Rica, în Emiratele Arabe Unite.

S.V. - Pentru că e mai ieftin?

G.O. - Da. Astfel de ṭări câṣtigă procente bune din produsul intern brut prin turismul medical.

S.V. - Care nu e, deci, neapărat legat de vârstă.

G.O. - Exact. Componenta balneo-geriatrică reprezintă un target populaṭional important, dar nu mai este unic. Or, nouă nu ne lipseṣte nimic, ca să facem parte din acest eṣalon.

S.V. – Nu credeṭi că sunteṭi prea optimist? Nu s-ar fi reglat piaṭa ṣi la noi, dacă ar fi aṣa cum spuneṭi? Eu ṣtiu mulṭi occidentali care vin să-ṣi repare dinṭii în România, dar pentru intervenṭii chirurgicale mari, n-am auzit.

G.O. - Pentru persoanele cu patologie mai serioasă, cu riscuri, ca o proteză de ṣold sau de genunchi, sau chiar ṣi chirurgie estetică de mai mare amploare este nevoie ṣi de condiṭii tehnico-organizatorice pe măsură. Pentru că suntem în epoca standardizărilor, aceste condiṭii sunt cuantificate, evaluate ṣi acreditate, la nivel internaṭional. Când ai o astfel de acreditare internaṭională, atunci ṣi sistemul de asigurări din ṭările europene decontează pacientului deplasarea ṣi demersul medical.

Aici este marea problemă. Se pare că se fac demersuri de multă vreme, în privinṭa evaluării pe standarde internaṭionale, de tip ISO, a unui număr dintre unităṭile noastre sanitare. Aceasta presupune desigur investiṭii în reabilitarea ṣi aducerea lor la standarde. Până la urmă tot despre bani vorbim.

S.V. – Inṭeleg că nu avem acum astfel de facilităṭi medicale.

G.O. - Nu avem ṣi nu avem nici conectarea la cardul european de sănătate. Dacă am avea standarde internaṭionale, atunci s-ar putea încheia contracte cu case de asigurări din diverse ṭări occidentale si am deveni ṣi noi, ca vecina nostră Turcia, o ṭară furnizoare de servicii medicale, de la cele balneo-geriatrice până la cele chirurgicale ṣi stomatologice.

Ca să vă dau o cifră concretă, sunt ṭări care câṣtigă până la 5% din PIB cu astfel de turism.  

S.V. - Cu alte cuvinte, dv. spuneti:  există know-how , dar nu avem tehnologia, deci trebuie să facem niste investiṭii.

G.O. - Nu avem condiṭiile tehnico-materiale, care să fie recunoscute la standarde internaṭionale. Deṣi, dacă ne uităm la nivel de capitală, la Spitalul Colṭea sau la spitalul meu, Bagdasar-Arseni, acestea sunt la standarde europene.

Ce ar mai lipsi?  O mai bună aprovizionare cu medicamente, o mai bună acoperire cu personal, mai mulṭi vorbitori de limba engleză cel puṭin ar fi necesare ṣi atunci am putea deveni acreditabili. Sigur că aici ne-ar trebui o strategie naṭională ṣi un impuls din partea structurilor decizionale.

S.V. - Care sunt acestea, în cazul despre care vorbim, Ministerul Sănătăṭii sau structurile administrative locale?

G.O. - Ministerul Sănătăṭii, pentru că administraṭia locală nu cred că are resurse.

S.V. - Dar spitalele nu ṭin de administraṭia locală?

G.O. - Nu toate. Berbecul care ar deschide porṭile în acest domeniu ar trebui să fie deocamdată unităṭile aflate în subordinea Ministerului Sănătăṭii, care nu sunt multe, din câte ṣtiu, până în 70, de regulă cele de importanṭă strategică.

Avem o agenṭie naṭională de acreditare a spitalelor, care ar putea evalua ṣi unităṭi private. Sunt foarte multe, care au făcut investiṭii mai importante decât în sectorul public ṣi stau poate chiar mai bine, sub aspectul dotării tehnico-materiale. Nu ṣtiu cum stau la capitolul acoperire cu personal, căci mi se pare că persoanele cu un background profesional ṣi cu renume au rămas, în majoritate, în sistemul public.

S.V. - Dv. pledaṭi pentru o situaṭie care este contrariul a ceea ce trăim acum. De curând  Ministerul Sănătăṭii a plătit 2 milioane de euro, pentru tratamente ale unor maladii grave, pe care cetăṭatenii români le-au făcut în străinătate, întrucât în ṭară nu pot fi efectuate. Păstrând proporṭiile, dv. sugeraṭi să schimbăm direcṭia, atrăgând curanṭii din străinătate spre România.

G.O. - Din păcate, decizia medicală se află între Scylla ṣi Caribda: în primul rând, dacă nu îṭi iei toate măsurile, ca medic, ca să fii convins că ai făcut tot ce ai putut, pentru a ameliora suferinṭa unui pacient, sigur că trebuie să răspunzi, de la conṣtiinṭă ṣi până la răspunderea civilă.

Pe de altă parte, din punct de vedere administrativ, se ṣtie că resursele nu sunt nelimitate, în timp ce necesităṭile sunt. Aici apare răspunderea administrativă: dacă n-ai trimis un bolnav în străinătate, eṣti întrebat de ce n-ai făcut-o, dacă-l trimiṭi, tot eṣti luat la întrebări. Bolnavul poate spune: nu-mi daṭi o ṣansă să mă tratez în străinătate. Dar gândiṭi-vă ce ar fi să trimitem toṭi bolnavii în străinătate !

S.V. - Legea spune că se decontează numai tratamentele care nu se pot face în ṭară. Deṣi, dacă s-ar face investiṭiile cuvenite ṣi la noi, probabil că ṣi migraṭia spre spitalele din afara ṭării ar fi redusă.

G.O. – Desigur. Dacă România, la nivel de performanṭă industrială, în general, nu poate spune că produce cine ṣtie ce tehnologie spaṭială, din punct de vedere medical, cu un anumit efort investiṭional din partea statului, pot spune că am putea ajunge să tratăm orice în România. Din poziṭia pe care o am, de a profesa din fotoliul rulant, vă spun că, dacă ar exista undeva pe planeta asta un loc unde să mă pot ṣi eu ridica, m-aṣ duce. Dar nu există. In schimb, am avut cazuri de oameni care s-au prin străinătăṭi ṣi cum s-au dus, aṣa s-au întors. Nu cred că ce nu se vindecă aici, se vindecă dincolo. N-aṣ vrea să mă fac impopular, dar cred că în România ar trebui să dispară această înclinare spre trimitere la tratamente în străinătate.

Staţiunea Băile Herculane FOTO Corina Macavei

Cine nu vrea turism balnear ?

S.V. - Să revenim la turismul balnear. Spuneṭi că am avut baze de tratament. Acum câteva luni am trecut cu trenul - fără să fi deraiat, deṣi s-ar fi putut întâmpla oricând- pe lângă Herculane, o staṭiune cândva înfloritoare, de la începutul secolului 20 până în comunism. Cei care s-au urcat în tren acolo mi-au confirmat ceea ce ṣtiam ṣi eu, că locul este degradat. Ṣi nu este singura staṭiune cu acest destin.

G.O. - Această situaṭie este o rană deschisă pentru mine, a fost ṣi este unul din pariurile mele profesionale: revigorarea minunatului potenṭial balnear ṣi geriatric al României. Trebuie să recunosc că nu am reuṣit să ajungem acolo unde merităm să fim, ca ṭară.

Rădăcinile răului sunt istorice. In anii ’70, când ne aflam în plină perioadă de înflorire, au existat diferite interese ale unor persoane, care l-au consiliat pe dictator că ar fi mai bine ca activele sanatoriale de cură să treacă de la Ministerul Sănătăṭii la Turism. El a acceptat, le-a trecut întâi la consiliile locale. Intr-o parateză vă spun că, în îndelungatele mele demersuri, inclusiv de tip legislativ, legate de sistemul balnear, m-am izbit de opinia că ṣi în Germania staṭiunile ṭin de comunităṭile locale. De acord: când o să avem ṣi noi performanṭă în administraṭia locală, de tipul landurilor, se poate discuta această variantă.

Revin la istorie. După vreun an, staṭiunile au fost trecute la Ministerul Turismului, ceea ce a însemnat schimbarea paradigmei: din curanṭi, în turiṣti. S-a schimbat marketingul ṣi structura. Ṣi atunci, marile companii care ne asaltau, în special cu nordici, au realizat că s-a schimbat interlocutorul: nu mai erau structurile sanitare, ci cele de turism.

S.V. - Vorbim de perioada de dinainte de 1989.

G.O. - Chiar înainte de ’89. Iar apoi, în loc să se îndrepte, în elanul privatizărilor, multe active publice au trecut –cum, se vede acum la DNA- în proprietatea privată a unor neprofesioniṣti. Astfel, sistemul ṣi performanṭa noastră balneo-geriatrică, din puṭin în puṭin, din aproape în aproape, a dispărut. Iar în stilul nostru balcanic, avem o căruṭă de explicaṭii pentru aceasta.

S.V. – Inṭeleg că toate aceste staṭiuni sunt în mâini private. Ce se mai poate face acum?

G.O. - Se poate alcătui o strategie naṭională, bazată pe ceea ce a mai rămas ca unităṭi încă neprivatizate.

S.V. - Mai există?

G.O. - Da. Din câte ṣtiu, mai există fostul patrimoniu al UNCAP, Uniunea Naṭională a Cooperativelor Agricole de Producṭie, care n-a fost obiect de privatizare. O mică parte din active a trecut la Ministerul Muncii ṣi aceasta ar putea fi un nucleu de utilizat, sub control public performant. Imi place să dau mereu exemplul Uzinelor Renault, care au fost atâta timp entitate publică, dând rezultate de primă performanṭă.

Pentru că lumea era exasperată de centralismul excesiv al comunismului stalinist, practicat de Ceauṣescu, ne-am aruncat în braṭele privatizării. In mod normal, nu cred că strategic trebuie să ne propunem să avem 100% economie privată. In multe ṭări, inclusiv nordice, balanṭa e cam la jumătate. Sistemul public e puternic.

S.V. - Dar nu e corupt.

G.O. - Exact, iar într-o economie de piaṭă reglementată, el este un agent în competiṭie cu ceilalṭi. Ca să revenim, acest nucleu de staṭiuni, finanṭat desigur, ar constitui un exemplu. Ṣi privaṭii ar înṭelege că trebuie să medicalizeze domeniul ṣi să-i acorde standardele necesare. Astfel, lucrurile ar avea o ṣansă să se urnească.

In perioada când am contribuit consistent la promovarea primei reglementări legislative din România în domeniul balnear ṣi de recuperare...

S.V. - Adică aṭi elaborat un proiect legislativ?

G.O. – Ordonanṭa 109 din 2000, o reglementare care era necesară ṣi dorită încă din perioada interbelică. Am avut imensa satisfacṭie de a fi primovat această primă reglementare legislativă, urmată de marea insatisfacṭie ca în 2002, când a trecut în Parlament, ca să devină lege, practic să fie modificată consistent, ca să mă exprim elegant, devenind inaplicabilă sau ineficientă.

De exemplu, capitolele privind prerogativele de control ale Institutului Naṭional de Recuperare, Medicină fizică ṣi Balneoclimatologie au dispărut. Ca atare, legea a rămas o înṣiruire de principii ṣi deziderate corecte, care, dacă nu se aplică, nu se întâmplă nimic. Ṣtiṭi că multe legi din perioada post-revoluṭionară, neavând capitole de sancṭiuni, rămân “fără dinṭi”. Spuneam ṣi atunci: recuperarea în structuri sanitare, a activelor care n-au performat în alte administraṭii.

S.V. - Recuperare ce înseamnă, naṭionalizare ?

G.O. - Recuperarea lor, într-un fel. Mi s-a explicat atunci: asta e împotriva economiei de piaṭă, înseamnă naṭionalizare, comunism... Ce să spun? Atunci să le lăsăm aṣa, să moară încet, în capitalismul triumfător !

Nu trebuie confundată autoritatea structurii publice, în condiṭii reglementate ṣi de performanṭă, cu centralismul comunist.

S.V. - Dacă toate aceste structuri muribunde de turism balnear ar fi active, la cât aṭi estima câṣtigul pe care l-ar avea România?

G.O. -Ṭări pe care le-am citat mai înainte câṣtigă până la 5% din PIB. Noi stăm cu emoṭii dacă Uzinele Renault pleacă de la Dacia, căci ṣtim că aduc 3% din PIB. Am putea aduce aceste procente cu turismul medical, fără ca să ne dorim să plece francezii, desigur.

Institul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”  FOTO via ana-aslan.ro

Bucureṣtiul, Budapesta României ?

S.V. – Bucureṣtiul ar putea intra pe o harta a turismului de sănătate?

G.O. - Altă întrebare dureroasă! Eram chiar tânăr secundar - pe vremea aceea nu se numeau rezidenṭi! - ṣi am participat, alături de alṭi colegi ṣi de mentorii noṣtri, la identificarea unor efecte sanogene ṣi la analiza fizico-chimică a apelor termo-minerale de sub Bucureṣti, care, pe scurt, sunt un fel de ape de la Herculane, cu temperaturi foarte mari.

Bucureṣtiul are un potenṭial cel puṭin egal, dacă nu cumva mai mare decât cel al Budapestei ṣi care se întinde sub oraṣ ṣi sub judetul Ilfov. Deosebirea este că Budapesta ṣi-a valorificat această mină de aur subterană, fiind renumită pentru spa-urile sale, fie pentru relaxare ṣi aspectele profilactice, fie pentru terapie, prin celebrul Institutul de recuperare ṣi reumatologie de pe Insula Margareta.

S.V. - Exista o amenajare modestă în spatele Casei Presei Libere.

BG.O. - Da, erau două bazine, dar aparṭineau unui institut de geologie. Am sperat că lucrurile se vor extinde, mai ales că Ceauṣescu, care se gândea cum să facă economii la toate, căuta o soluṭie să nu mai dea păcură la încălzire ṣi să încălzească Otopeniul cu apă caldă. Numai că apa este sulfuroasă ṣi colmatează instalaṭiile. Existau soluṭii în contra curent, dar asta însemna importuri ṣi el nu le accepta. Aṣa că totul a murit natural.

Am încercat apoi, când eram în conducerea Institutului Ana Aslan, la Otopeni, să facem împreună cu Agenṭia Naṭională de Resurse Minerale, un foraj, care ne-ar fi permis să folosim apa, dar cu investiṭii în instalaṭii. Nu e ieftin, kilometrul de foraj la vremea respectivă era cam un milion de dolari, pentru o adâncime de 3.000 m, la care apa avea 70 de grade. Intotdeauna există o răsplată a lucrului bine făcut ṣi a investiṭiei. Pe termen lung, cu instalaṭii de contra-curent, nu numai că asiguram aspectul balnear, ci încălzeam ṣi tot complexul. Nu s-a finalizat nimic. Am avut prilejul să văd în Islanda cum se încălzesc cu apă termală.

„În occident oamenii au grijă de ei înṣiṣi ṣi de la 45 sau 50 de ani devin curanṭi măcar o dată sau de două ori pe an” - prof. univ. Gelu Onose  FOTO AFP

Ne vom pensiona la 70 de ani

S.V. - Fiindcă mergeṭi la congrese ṣi aveṭi relaṭii active cu specialiṣtii din domeniu, vă întreb dacă acest turism medical este o temă de interes la nivel mondial?

G.O. - Desigur. Nu întâmplător, cumpăna dintre cele două milenii a fost cunoscută ca “world spa millenium”. Vă vorbeam de noua paradigmă a O.M.S., intitulată International Classification of Functioning, Disability and Health, care priveṣte viaṭa omului ca o funcṭionare a sa până închide ochii. Aceasta a înlocuit vechea paradigmă din anii ’80, International Classification of Impairment, Disability and Handicaps, în care se avea în vedere numai modelul medical: ai o infirmitate, sigur, toată compasiunea, dar până la urmă e problema ta.

S.V. - A evoluat societatea!

G.O. - Până la criză. Mereu îmi aduc aminte de o glumă savuroasă. La începutul anilor ’90, de un Paṣte, la Televizinea naṭională cred, într-un spectacol, un actor vorbea despre greutăṭile tranziṭiei, inflaṭia galopantă, sărăcie, etc. Dar, zice, să încheiem optimist: Christos a înviat! Acum să vedem cu ce-o să trăiască!  

Revenind, o altă definiṭie din 1948, umanistă ṣi corectă, a O.M.S., spunea că sănătatea este o stare completă de bine: fizic, mental ṣi social, iar nu doar absenṭa bolii sau a infirmităṭii. Asta presupune resurse, iar noua paradigmă a O.M.S., despre care v-am vorbit, nu are în vedere doar modelul medical, ci pe cel medico-social. Cu alte cuvinte, dizabilitatea este percepută ṣi definită în noua paradigmă nu ca problema individului, ci ca insuficienṭă a societăṭii de a asigura compensarea dizabilităṭii, până la egalitatea de ṣanse.

Interesant, dar foarte costisitor, unele ṭări reuṣesc, altele, mai puṭin. In ṭările cu tradiṭie ṣi respect pentru calitatea vieṭii, lucrurile nu vin doar dinspre societate, ci ṣi omul e educat. Sigur că e mai uṣor să fii atent la aceste aspecte, când n-ai trecut 45 de ani prin comunism. Pe de altă parte, e în interesul nostru să depăṣim handicapurile trecutului ṣi să ne aliniem în plutonul ṭărilor civilizate.

În occident oamenii au mare grijă de sănătatea lor, fiindcă, chiar dacă sună cinic, trebuie spus că îi ajută în competiṭia permanentă de pe piaṭa muncii.

In ṭările cu economie de piaṭă concurenṭială, oamenii ṣtiu că, dacă nu ai grijă de sănătatea ta, poate nu mai performezi la locul de muncă ṣi poṭi intra într-un cerc vicios, care te scoate de pe piaṭa muncii. Sigur că mentalitatea asistivă generalizată –nimeni să nu fie ṣomer- din anii comunismului a dus la o anumită lipsă de competitivitate a mentalităṭii multor cetăṭeni.

In occident oamenii au grijă de ei înṣiṣi ṣi, de îndată ce devin presenescenṭi, adică de la 45 sau 50 de ani, au această aplecare de a deveni ṣi curanṭi, măcar o dată sau de două ori pe an. Astfel, acesta este un fenomen ce antrenează zeci de milioane de oameni pe an. Prin amploarea lui socio-economică, fenomenul a devenit vizibil în statisticile Organizaṭiei Mondiale a Sănătăṭii, ca un fenomen de migraṭie populaṭională. Curanṭii pleacă din localitatea de reṣedinṭă, plătesc transportul, ajung la hotel, plătesc cazare ṣi masă, tratament, poate ṣi distracṭii. E un triplu câṣtig.

S.V. - De ce triplu?

G.O. - Câṣtigă curantul, furnizorii de servicii ṣi câṣtigă ṣI societatea, pentru că omului îi creṣte randamentul. Aṣa că abordarea acestor problematici e de stringentă actualitate.

S.V. - De ce, fiindcă e an electoral?

G.O. - Nu din această cauză. In deceniul precedent  O.M.S. a urmărit trei ṭeluri mari: vârstnicii, fiindcă ne aflăm în plin proces de îmbătrânire demografică în ritm accelerat, care este una din marile provocări ale noului mileniu, la nivel global.

S.V. - Nu e valabil doar pentru lumea occidentală? Zone ca India ṣi Africa înregistrează acelaṣi proces?

G.O. - Peste tot în lume. Mai multă populaṭie vârstnică înseamnă mai multă cumulare de patologie ṣi, implicit, mai mult consum de resurse. In general, oamenii tineri contribuie la sistemele de asigurări ṣi nu consuma deloc.

S.V. - Iar la noi în ṭară aceasta e o problema, fiindcă avem un raport cam de unu la unu, populaṭie activă, faṭă de cea pensionată.

G.O. - Aceasta este tendinṭa peste tot în lume. Primul reflex al oricărui guvern este să crească durata de viaṭă activă, fiindcă trebuie să ai un număr de ani de cotizare. Când durata medie de viaṭă era de 70 de ani, era corect să ieṣi la pensie la 62 de ani. Când durata de viaṭă în multe ṭări trece de 80 de ani, cum să mai pensionezi bărbaṭii la 62 ṣi femeile la 57?

S.V. - Dar ṣi 67 de ani la femei, cum preconizează Comunitatea europeană, e mult, având în vedere că, real vorbind, femeile au, în mare măsură, toată viaṭa două slujbe, serviciul ṣi familia.

G.O. - In multe ṭări europene ne apropiem de 83 de ani, ca durată medie de viaṭă.

S.V. - E adevărat, dar nu creṣte perioada de forṭă activă a individului. Se prelungeṣte doar bătrâneṭea, cu patologiile ei.

G.O. - Aici e problema. Vă vorbesc ṣi în calitatea mea de ṣef al Grupului de lucru privind îmbătrânirea activă ṣi sănătoasă, din Consiliul European al Medicilor. Căutăm să cuplăm la obiectivul strategic al Comisiei Europene, care doreṣte ca până în 2020 să crească cu doi ani indicatorul “ani de viaṭă sănătoasă”, pe media celor 500 de milioane de cetăṭeni ai Uniunii. Este un indicator sintetic, care arată diferenṭa dintre anii din viaṭa fără limitare de activitate, faṭă de cei cu limitările vârstei. E un obiectiv ambiṭios. Creṣti durata vieṭii active, că trebuie s-o faci, ṣi ajungi la 67 de ani. Eu cred că se va ajunge ṣi la 70.

S.V. - Când? Nu-mi daṭi emoṭii!

G.O. - Eu le spun studenṭilor mei că vor lucra într-o lume în care pensionarea se va face la 70 de ani.

Aici apare altă problemă: ai ajuns la 64 de ani ṣi trebuie să rămâi perfomant. Mai mult decât atât, la această vârstă ajungi, de obicei, ṣi ṣef, adică ṭi se cere mai mult decât altora, iar tu poṭi mai puṭin, creezi presiune în spate. Rolul sistemului medical este să mărească durata de viaṭă sănătoasă. Lupta este pentru diminuarea elementelor de dizabilitate, care limitează funcṭionarea ṣi participarea indivizilor.

Altă problemă este că, mărind vârsta de pensionare, creezi probleme cu locurile de muncă pentru tineri. De aceea este una din cele mai complicate provocări, la nivel global.

Dacă primul deceniu al mileniului a fost dedicat vârstnicilor, calităṭii vieṭii ṣi bolilor osului ṣi articulaṭiei, în următorul deceniu, date fiind marile discuṭii de medicină regenerativă, care, în paranteză fie spus, n-au prea confirmat, am sperat că se va dezvolta ingineria tisulară.

De altfel, nu ṣtiu cât de pregătită este societatea ca toată lumea să se vindece. Aṣa că deceniul va fi mai curând dedicat dizabilitătii. S-a publicat Raportul mondial pentru dizabilitate, elaborat de O.M.S. ṣi Banca Mondială ṣi, în condiṭiile necesităṭii menṭinerii în performanṭă până la 65 de ani, turismul de sănătate, în care România a fost cândva în frunte, îṣi justifică pe deplin imperioasa necesitate.

S.V. - Dacă acest deceniu este 2010-20, nu mai avem timp să performăm, în condiṭiile în care la noi se iau decizii ṣi mai ales în care se implementează strategii.

G.O. - Să încheiem optimist: dacă se vrea, se poate.

Noi vorbim de cardul european ṣi de conectarea la el de mai multă vreme. Umblu în toată lumea ṣi vă repet că există la noi spitale aflate la standarde europene sau chiar peste. Dacă am grăbi puṭin aspectul administrativ al conectării ṣi interconectarea cu structuri de evaluare internaṭionale, am putea în următorii doi sau trei ani să avem măcar zece unităṭi, vreo trei în Bucureṣti ṣi restul în principalele centre universitare.

Acesta ar fi nucleul de la care s-ar putea vedea că se poate.

S.V. - Aṣa sa fie! Dar cred că n-ar fi rău să ne înarmăm ṣi cu răbdare.