De la carismă la dictatura maselor

Lumea trebuie ferită de politicienii cu carismă, pe care adulaţia maselor îi naşte şi îi ridică la vîrful puterii pentru a deveni apoi dictatori.

Cele zece luni de pandemie au scos la iveală o serie de tare ale societăţii, consemnate mai ales pe reţelele de socializare, dar exprimate şi la lumina zilei. Mitingurile împotriva măsurilor impuse de autorităţi împotriva răspîndirii virusului şi a creşterii numărului de morţi – moartea a devenit obiect de statistică – , scenarita, neîncrederea în medici, coruperea empatiei, atîta cîtă este, faţă de liderii de opinie sau faţă de cei apropiaţi, nerespectarea măsurilor de siguranţă cu riscul de a-i pune şi pe ceilalţi în pericol, toate acestea se traduc nu doar în inconştienţă, ci şi în zicerea neaoşă „ce-o fi o fi.“ Lipsa altruismului, a toleranţei, a empatiei, într-un cuvînt a spiritului civic, comunitar, se arată în întreaga ei infirmitate.

Potrivit unui sondaj IRES din februarie anul trecut, românii au cea mai mare intoleranţă faţă homosexuali, romi, imigranţi, persoane infectate cu HIV, faţă de cei de altă religie, de maghiari şi evrei. Aceasta se manifestă în cea mai mare măsură faţă de homosexuali, în proporţie de 74%, apoi faţă de romi – 72%, de imigranţi –  69%, de maghiari – 58%, de persoanele de altă religie decît cea ortodoxă – 58%, iar faţă de evrei – 46%.

Aceşti indicatori ai intoleranţei majorităţii faţă de minorităţi ne duce cu gîndul la „Cine nu e cu noi e împotriva noastră.“ Democraţia, care implică profund valorile enunţate, nu se împarte exact pe cap de locuitor. Altfel spus, trăim într-un fel de democraţie de salon ori de garsonieră unde empatia, toleranţa, altruismul, încrederea în celălalt, respectul faţă de cel care nu e ca noi lipsesc. Spiritul comunitar se traduce în esenţă prin „dăruind vei dobîndi.“ Aşa s-au născut democraţiile occidentale, care au rezistat timpului şi timpurilor tocmai prin cultivarea acestor valori.

Idolii maselor

După decembrie ’89, marea masă a românilor a avut nevoie de un tătuc şi l-au adoptat pe Iliescu. Mulţi dintre ei îl avuseseră pe Ceauşescu, astfel că nu au făcut decît un transfer de nume. Au aterizat nu pe tărîmul făgăduinţei, adică acolo de unde am fi putut da un alt curs istoriei care să ne apropie de Europa, ci în zloata mişunînd de foşti activişti comunişti, securişti, oportunişti, impostori, arhangheli ai banilor murdari, naţionalişti extremişti. Au găsit în fostul lider fesenist pe singurul politician cu carismă din ultimii treizeci de ani. Dacă nu l-ar fi găsit în persoana celui care a făcut cel mai mare rău României, l-ar fi creat. Construiţi pe calapodul regimului totalitar, revărsîndu-şi ura pe intelectuali şi în general pe semenii cu discernămînt, captivii maselor ne-au mutilat viitorul pe care tot încercăm să-l direcţionăm spre matca normalităţii. Va mai trece mult timp pînă vom ajunge acolo.

Nevoia de tătuc a rămas. Nu avem politicieni cu carismă, drept pentru care marea parte a maselor votează răul cel mai mic. Nu realizăm însă cît de nocivi sînt liderii carismatici. Secolul trecut a fost marcat de dictatorii care au ucis sute de milioane de oameni. Numai bilanţul crimelor din fostele regimuri comuniste numără peste o sută de milioane de morţi. Holocaustul a făcut unsprezece milioane de victime, dintre care jumătate au fost evrei. Peste un milion de copii au fost ucişi de regimul lui Hitler. În timpul dictaturii lui Stalin şi-au pierdut viaţa douăzeci de milioane de suflete. Lagărele de concentrare, închisorile politice, Holocaustul, gropile comune, torţionarii, toate au fost crime împotriva umanităţii ale liderilor politici carismatici adulaţi de mase şi care au devenit ulterior dictatori.

Închisorile politice din timpul regimului comunist din România au făcut sute de mii de victime. Cîteva mii dintre deţinuţii politici nu s-au mai întors acasă. Încă şi acum se mai descoperă gropile comune în care au fost aruncaţi. Reeducarea a frînt pentru totdeauna destine, iar atrocităţile la care au fost supuşi deţinuţii de colegii de celulă, pentru ca la rîndul lor să le aplice, au fost cel mai diabolic experiment al dictaturii comuniste. Cei mai mulţi dintre deţinuţii politici care au trecut prin reeducare au rămas mutilaţi pe viaţă.

Lumea trebuie ferită de politicienii cu carismă, pe care adulaţia maselor îi naşte şi îi ridică la vîrful puterii pentru a deveni ulterior dictatori. Democraţiile occidentale care au trecut proba timpului şi a timpurilor nu s-au clădit în faţa tribunelor ocupate de descreieraţi. În locul liderilor carismatici a căror trăsătură esenţială e demagogia trebuie să se desprindă din clasa politică lideri care să empatizeze cu societatea. Mai exact, cu motorul societăţii. Democraţia se învaţă, pe cînd nevoia maselor de un tătuc naşte monştri.

Carisma nu e acelaşi lucru cu empatia. Corneliu Coposu, de pildă, nu a fost un lider carismatic, ci unul empatic. Învăţător şi ascultător în aceeaşi măsură. De aceea masele nu numai că nu l-au creditat, ci l-au şi hulit. Fostul lider ţărănist a fost un patriot, iar nu un naţionalist demagog de factura lui C.V. Tudor ori a lui Iliescu.

Pînă cînd românii nu vor învăţa din mers spiritul comunitar, care este rezultatul în primul rînd al toleranţei, altruismului şi empatiei, vom trăi în continuare relaxaţi într-o democraţie de salon ori de garsonieră. Au trecut treizeci de ani postdecembrişti şi încă nu am făcut primul pas.

George Arun - Deutsche Welle