Dar jurnalismul cultural?

„... dispariţia presei culturale ar lăsa un loc absolut gol.“

Era să spun în loc de „epoca actuală“ epoca internetului, dar mi-am dat seama că nu numai despre abandonarea treptată de către presă a tiparului e vorba (la noi, fiindcă în alte ţări are deja loc procesul invers), ci despre multe alte lucruri, care n-au neapărat o legătură cu Gutenberg.

Discuţia a început cu o serie de interviuri din „Adevărul“ în care jurnalişti cunoscuţi au semnalat starea critică în care se află presa scrisă. Le-a rezumat foarte bine la un moment dat Liviu Avram. Problemele la care s-au referit toţi jurnaliştii chestionaţi au fost următoarele: independenţa presei, presiunile politice sau economice, tirajele, calitatea informaţiei şi libertatea de opinie. Cei mai mulţi intervenienţi au fost de acord că aceste aspecte sunt strâns legate. Interesantă mi s-a părut şi insistenţa unora pe istoria presei postcomuniste, comparaţia, cu alte cuvinte, dintre ziarele anilor 1990 şi acelea ale anilor 2000. Împărtăşesc cea mai mare parte a observaţiilor. Sunt doar ceva mai puţin pesimist decât Cristian Tudor Popescu, bunăoară. 

Argumente pentru presa scrisă

Mă încăpăţânez să nu cred că va veni un moment în care cotidianele pe hârtie sau, cu atât mai puţin, pe suport electronic vor fi istorie. O societate modernă nu se poate dispensa de presă. Televiziunea serveşte unor cauze doar pe jumătate asemănătoare, iar internetul, aproape exclusiv unor cauze proaste: ambele suferă de o maladie incurabilă, dacă avem în vedere comunicarea publică, şi anume absenţa filtrului care să permită prefacerea informaţiei brute în cunoştinţă.

Presă înseamnă spirit critic în calibrarea surselor şi în formularea ştirilor. Este ceea ce televiziunea face rareori iar internetul, niciodată. Înclin să-i dau dreptate lui Cătălin Tolontan că pericolul nu este atât dispariţia presei, cât „dizolvarea regulilor“, în aşa fel încât „ceea ce rămâne să numim tot presă“. Mai am un argument: calitatea multor ziare continuă să fie onorabilă; nu există nici unul, sau nu-l ştiu eu, care să concureze în mizerie două sau trei dintre televiziunile actuale; şi, încă, dacă le lăsăm pe acestea deoparte, vedem că majoritatea îşi fac treaba cât pot ele de bine. Cancerul există, nu încă metastazele. De aceea, cu toate hibele semnalate, eu cred în presa scrisă şi nu sunt dispus să mă asociez cu cei care îi cântă prohodul.

Un gust amar

Ca unul care a lucrat la o revistă de cultură în toţi aceşti ani, după ce a colaborat la numeroase altele, ca şi la cotidiane, înainte de 1989, ca să nu spun că citeşte zilnic de-o viaţă un teanc de ziare, peste tot în lume pe unde s-a aflat, am şi eu obligaţia de a depune mărturie. O obligaţie cu atât mai imperioasă cu cât nici unul dintre jurnaliştii care au fost chestionaţi nu s-a referit la săptămânalele culturale (dacă nu punem la socoteală „Weekend Adevărul“, doar patru: „România literară“, „22“, „Dilema veche“ şi „Observator cultural“) sau la mensualele şi trimestrialele care apar la noi în condiţii încă mai rele decât ale cotidianelor. Cu altă ocazie, vă voi povesti avatarurile „României literare“ timp de 25 de ani, de când o conduc, legate nu atât de redactare, mult mai puţin condiţionată de factori politici sau sociali, decât cotidianele, cât de tipărire şi de difuzare. Soarta tuturor este însă aceeaşi, în pofida inevitabilelor deosebiri. Şi dacă presa cotidiană va fi vreodată înlocuită de mass-media sau de internet, ceea ce eu refuz să cred, fiind vorba de lucruri complet diferite, dispariţia presei culturale ar lăsa un loc absolut gol. Să ne gândim o clipă ce ar însemna lipsa oricărei forme publice de a atrage atenţia asupra cărţilor care apar, de a le comenta şi tria, fie ele originale, fie traduceri, cărţi de literatură, de filosofie, de istorie, de artă, de ştiinţă şi de ce poftiţi: ar însemna transformarea culturii într-un fel de sac fără fund, în care nimeni n-ar mai găsi nimic, fiindcă n-ar şti ce să caute. În definitiv, aceasta este perspectiva cea mai rea.

Rămâne un motiv de mirare pentru mine că jurnaliştii de la cotidiane nu acordă nici cel mai mic interes presei culturale. „Weekend Adevărul“ este excepţia care confirmă regula. Şi nu fiindcă scriu eu în paginile lui. Dar câte astfel de suplimente există? Nicio revistă periodică a presei, pe unde există, nu ia în considerare publicaţiile culturale. Şi de ce, în dezbaterea de la care am pornit nici un jurnalist n-a simţit  nevoia, cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri, să se refere la soarta lor? N-am un răspuns limpede la aceste întrebări. Impresia mea este că nu le pasă de publicaţiile culturale, pe care unii chiar le dispreţuiesc.

E păcat, fiindcă ar avea câte ceva de învăţat din lectura lor. Sunt cu atât mai dezamăgit, cu cât jurnalismul cotidian numără printre colaboratori scriitori şi chiar redactori-şefi de reviste culturale. Şi care nu scriu totdeauna pe teme politice. Stând strâmb şi judecând drept, mă întreb: când vor înţelege toţi publiciştii, de la cei care scriu despre politică la cei care scriu despre sport, de la scriitori la oameni de ştiinţă, că împărtăşim cu toţii aceeaşi soartă şi că vom avea acelaşi viitor? Pe care nu cred că ni-l fac cititorii: ni-l facem noi înşine. Unii, zi de zi, alţii, săptămână de săptămână.

Pe curând.