Dacă nu e mult spus, am apus

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Inquam Photos / George Călin
FOTO Inquam Photos / George Călin

S-a scris mult mai mult despre decît s-a votat la referendumul din 6-7 Octombrie. Purtată într-un decor gingaş, de abator moral fără surdină, aşa numita dezbatere a demonstrat cu limpezime de buzdugan cîteva lucruri. De pildă, cît de onest ştie să argumenteze, in rem, la creme de la creme.

Am aflat, astfel, că izvorul necurmat al toleranţei şi al libertăţii de gîndire e o judecată simplă: cine nu e de acord cu noi, e un idiot periculos. Defalcat: cine nu acceptă căsătoria homosexuală, urăşte homosexualii. E de presupus, mai departe, că oricine refuză să mănînce savarine sărate urăşte sarea. La fel de important: discuţia a lăsat neremarcate noutăţile politice explozive puse în lumină de candela stinsă a referendumului. E foarte posibil să fi trăit, fără s-o ştim, momentul de turnură care face trecerea de la suficienţă la auto-demolare.

Înainte de orice, e vorba de un colosal ofsaid cu basca şi fracul în vine - poziţia în care rezultatul referendumului a găsit întreg sistemul politic al ultimilor 30 de ani. PSD, PNL, UDMR, clasicii politicii post-comuniste, au fost depăşiţi şi lăsaţi în urmă de reacţia alegătorilor. Aproape 80% din electorat a refuzat sau a ignorat referendumul. E greu de spus cîţi alegători au stat acasă scufundaţi în compot de boicot şi cîţi au rămas pe lîngă icoane, afurisindu-i pe procleţi. Cert e că diferenţa între atitudinea sistemului politic şi atmosfera publică a fost cum nu se poate mai mare. Contradicţia e şi mai interesantă, dacă observăm că sistemul politic s-a prezentat fără chef şi foarte post pregătit, ca o loază cu pile la direcţia şcolii.

După vechiul lor obicei, toate partidele mari au lăsat impresia că aşteaptă ca alegătorii să bifeze, fără alte explicaţii, linia prescrisă de sus.

Nici unul din partidele mari nu a arătat energia, competenţa sau talentul necesare pentru a articula şi susţine o poziţie clară, atrăgătoare şi convingătoare. În genere, blocul politic a fost unit de incompetenţă şi stîngăcie în faţa problemelor puse la referendum, adică în faţa chestiunilor de principiu moral, a valorilor şi convingerilor publice. La contactul cu acest tip de probleme, partidele au excelat în clişee vecine cu indolenţa şi într-un incomfort vecin cu insolvenţa.

Nici o idee majoră, nici un argument şi nici o voce distinctă nu au spart monotonia pasivă a sistemului. Nimeni n-a arătat cea mai mică urmă de curiozitate sau frămîntare. Nimeni nu şi-a pus cariera în joc şi convingerile pe masă. Toată lumea a făcut calcule şi a căutat avantaje, în marginea unei probleme care striga după umanitate şi sinceritate. Lumea noastră politică a arătat că e politică şi că a făcut din politică un sport străin, brutal şi laş.

După vechiul lor obicei, toate partidele mari au lăsat impresia că aşteaptă ca alegătorii să bifeze, fără alte explicaţii, linia prescrisă de sus.

În acelaşi timp, forţele relativ noi şi aparent atipice în politica românească, de la USR la mişcarea lui Dacron Cioloş şi, mai cu seamă, la sfera activă pe mediile sociale, au arătat ceva complet diferit: un interes adesea furibund şi un număr de idei clare - indiferent de îndreptăţirea sau calitatea lor. Pînă şi aunci cînd s-au dovedit piese de demagogie progresistă, aceste intervenţii au dovedit, totuşi, acea aplecare minimă spre viaţa şi conştiinţa privată pe care partidele au pierdut-o din naştere. 

Raporturile au cristalizat rapid. Partea militantă şi coerentă a societăţii a preluat, în pas gimnastic, direcţia etică a societăţii. Cea mai importantă clarificare adusă de referendum e inadecvarea gravă a sistemului politic. Din păcate, această descoperire nu ţine de un accident subit ci ilustrează o infirmitate fundamentală. Îndelung netratată, ea grăbeşte momentul în care întreg sistemul va se va prăbuşi sau, mai curînd, va forţa o existenţă formală şi nepopulară.

Situaţia pe care începem să o înţelegem aştepta doar prilejul să se arate în toată evidenţa. Preluînd şi promovînd un referendum cu implicaţii etice şi culturale majore, PSD şi celelalte partide mari au plonjat, cu talentul unui înotător pe uscat, într-un teritoriu complet străin - într-o zonă de dileme şi probleme pe care politicienii au sfidat-o şi dispreţuit-o vreme de 30 de ani.

Siguranţa şi refuzul arogant de autoeducare al reţelei conducătoare au grăbit degradarea politicienilor din aparat.

În toţi aceşti ani, viaţa politică a României a fost dată de o formulă de fier. Partidele s-au rezumat strict la a-şi administra, pasa şi împărţi dominaţia. Politica a fost limitată la chestiuni mai mult sau mai puţin complicate de procedură, finanţare, beneficiu şi consolidare în reţea. Conflictele au fost mereu provocate de lupta pentru o poziţie de control. Problemele au ţinut, întotdeauna, de capacitatea de achiziţie şi recompensă. Dimpotrivă, toate crizele şi dilemele  de natură etică, civilă, educaţională, spirituală au fost lăsate pe dinafară. Într-atît, încît, după 30 de ani de dezinteres, sistemul politic a atins un grad extrem de putere dar şi de izolare, de control dar şi de incompetenţă, de siguranţă, dar şi de înstrăinare.

Am aflat, cu această ocazie, că împăratul e nu numai gol, dar şi exchibiţionist. Obişnuite să se dezvolte fără cea mai mică preocupare pentru pentru valori, partidele au nesocotit evoluţiile inevitabile pînă şi într-o societate lentă ca România. Nici măcar teoria conspirativă după care PSD a boicotat administrativ un referendum pe care l-a pus, apoi, la dispoziţia boicotului public nu schimbă situaţia. Chiar dacă Dragnea a speculat homofilia UE şi i-a făcut cadou un referendum pre-falimentat, concluzia e aceeaşi: politica românească vede în valorile etice şi de civilizaţie o marfă de schimb, un maldăr de mărunţiş potrivit pentru tonomatul dogmatic al progresismului. Orban şi Kaczynski au tot dreptul să nu ne dea bună-ziua.   

Siguranţa şi refuzul arogant de autoeducare al reţelei conducătoare au grăbit degradarea politicienilor din aparat. Tabloul e dezastruos: mii şi zeci de mii de parlamentari, miniştri, şefi de organizaţii, consilieri, asistenţi, şefi de agenţii sînt, practic, semianalfabeţi politic, etic şi, adesea, şcolar. Dăncilă nu e o curiozitate. E o sinteză. Generaţia mai veche a făcut loc unei echipe încă mai prost pregătite - cel mai adesea, rude sau protejaţi, Piţi şi slugi împinse în faţă de obligaţii de reţea. La fel ca în formulele anterioare democraţiei, politica e, iar, un tip de complicitate organizată care grăbeşte declasarea naţională.

Nici societatea din afara lumii politice nu o duce mai bine, dar, în acest caz, există, totuşi, forme de energie şi curiozitate active. Adevărat, sistemul şcolar al României e în colaps şi nu mai produce generaţii cît de cît instruite. Însă contactul cu lumea din afară, asocierea liberă, netul şi, chiar, aspiraţiile cele mai naive au produs un substitut al educaţiei formale care dă direcţie.

Falia s-a adîncit într-atît încît cele două părţi nu se mai cunosc şi recunosc. Partea politică a complet inutilizabilă şi, de acum înainte, va continua să conducă inerţial. Ea încheie 30 de ani de domnie cu un eşec total. În urmă, rămîne o catastrofă de nebănuit la încheierea erei comuniste: degradare morală, mizerie socială, prăbuşire culturală şi o prostie bătută doar de viclenie.  Construcţia politică - sau cooperativa, cum i s-a spus - e compromisă.

Urmînd o regulă îndelung verificată, România face paşi înainte prin accidente, slăbiciuni şi confuzii cumulate într-o agitaţie nesigură.

Un electorat împuţinat de migraţie, obosit de promisiuni vane şi, parţial,  energizat de suflul nou al celei mai recente generaţii post-comuniste e gata să se desprindă din contractul în care a trăit vreme de 30 e ani. Final optimist? Nu.

În afara falimentului politic, nimic nu e clar. Problema se complică pentru că, pus în dificultate, sistemul va folosi pedalele cunoscute şi îşi va prelungi supravieţuirea. Clasa dominantă va reacţiona. previzibil, sprijinindu-se şi mai apăsat pe tehnici şi forţe dubioase: transferuri financiare, presă subordonată şi servicii secrete.

În acelaşi, timp noua calitate a societăţii, atît cît a fost ea demonstrată la referendum, nu e o garanţie. Suflarea civică e, la rîndul ei, infiltrată de impostori şi politicieni reciclaţi iar naivitatea şi snobismul sînt prea răspîndite. Autismul politic a creeat spaţiul în care intră, acum, entuziaştii unei revoluţii morale imitative şi incert întemeiate. După mai bine de 100 de ani, schema lui Caragiale stă în picioare: prefectul asasin contra studintelui în drept, Rrrromânia faţă cu reacţiunea.

Urmînd o regulă îndelung verificată, România face paşi înainte prin accidente, slăbiciuni şi confuzii cumulate într-o agitaţie nesigură. Rezultatul rămîne imprevizibil şi agăţat în tiradele de care vom rîde mai tîrziu.

În fond, de acum înainte, drumul nostru istoric e prescris de coexsistenţa schizoidă şi reciproc avantajoasă a inerţiei şi isteriei. Ambele subordonate inepţiei. Pe cît se poate bănui, ne aşteaptă o viaţă flancată egal de puterea stupidităţii întrupată în sistemul politic şi de entuziasmul narcisist al amatorilor din afara lui. 

Un gînd scoate capul, întărîtat de atîtea răsărituri false: dacă nu e mult spus, am apus.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite