Dacă doctorul ar fi rom, l-ai lăsa să te trateze? Putem trăi mai bine dacă încercăm să devenim mai buni ca profesionişti, ca oameni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Singura piedică în calea realizărilor unui om, în calea schimbării, sunt îndoielile, multe datorate unor convingeri limitative pe care le-ai primit de acasă.

Îndoielile cauzează ezitare. Vreau să-ţi spun că eu nu am îndoieli că împreună putem face lumea mai bună şi de aceea nu am ezitat să scriu despre romi.

Acţiunea este cea mai bună soluţie pentru eliminarea ezitării.

Cum ar fi să ai nevoie de un rinichi şi dintre toţi donatorii, singurul donator compatibil ar fi un rom sau ţigan, cum vrei să-i spui.

Cum ar fi dacă doctorul venit cu ambulanţa, după ce ai sunat la 112, ar fi de etnie romă şi tatăl tău a suferit un preinfarct? Nu l-ai lăsa pe ţigan să-i dea primul ajutor tatălui tău, ai refuza?

Cine sunt?

M-am născut şi trăiesc în comunitatea de romi din satul Mărginenii de Jos, comuna Filipeştii de Târg, Judeţul Prahova. Pe scurt, sunt studentu’.

În Mărginenii de Jos, trăim aproape 3000 de romi. Consătenii mei, de la copiii de grădiniţă până la bătrânii satului, mă ştiu ca fiind studentu’, iar în prezenţa mea, foarte mulţi dintre cei în vârstă îmi spun cu drag „domnul inginer“, pentru că sunt primul ţigan din Mărginenii de Jos care a intrat la facultate. Se întâmpla în anul 1981 şi n-am uitat nicio clipă că mulţi dintre consătenii mei m-au ajutat să-mi termin studiile, pentru că eram sărac.

Studiile superioare le-am început în anul 1982, după stagiul militar de TR-ist. În anul 1987 am obţinut diploma de inginer, specializarea Foraj-Extracţie. Din anul 2005 sunt licenţiat şi în Ştiinţe Politice.

Oboseala acumulată în turele de 24 de ore, la Schela Roata de Jos, judeţul Giurgiu, m-a marcat şi începând cu primăvara anului 1996 am renunţat la a mai profesa în domeniul extracţiei de petrol şi gaze, şi am trecut în domeniul privat.

Mare parte din timpul în care am profesat în domeniul extracţiei de petrol am lucrat în ture de 24 de ore cu 72 de ore liber, nevoit fiind să fac naveta şi să am grijă de Niculina, mama mea adoptivă, cea pentru care am acceptat cu greu să-mi dau acordul înscris pentru a-i fi amputat piciorul stâng. Mama şi-a dorit acest lucru din cauza durerilor pricinuite de o arterită nedepistată la timp. Eram pe atunci student în anul IV.

Cu timpul, starea mea de sănătate a continuat să se deterioreze, puţin câte puţin, şi după 1996, aşa că din anul 2012 am devenit expert local pentru problemele romilor la Primăria Comunei Floreşti, Judeţul Prahova. Slavă Domnului că azi sunt bine!

Astăzi, în comunitatea de romi din Mărginenii de Jos sunt peste 40 de absolvenţi de învăţământ superior. Trei dintre cei peste 40 de intelectuali romi sunt: soţia mea şi cei doi copii ai noştri. Şi ce copii ne-a ajutat Dumnezeu să avem!

Băiatul este consilier politic la Parlamentul European, iar fata este absolventă a două facultăţi, anul III la o alta şi doctorandă în anul III la Şcoala Doctorală Litere, Departamentul Lingvistică, Universitatea din Bucureşti.

Dacă nu aţi auzit-o, încă, cum cântă, când pandemia va fi fost demult depăşită, o puteţi asculta la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în două spectacole. Tudor Rodica Elena, aşa se numeşte.

Din anul 1996, cu excepţia perioadei 2000-2004 când am fost ales consilier judeţean, am fost ales de fiecare dată consilier local.

Fără a părea lipsit de modestie, în mandatele de consilier local am reuşit să fac din Mărginenii de Jos un model de succes de dezvoltare comunitară. O parte dintre schimbări, însă, le-am produs voluntar în perioada 1990-1996, şi aş aminti dintre ele doar extinderea reţelei de gaze în comunitatea de romi, de la 400 de metri la aproximativ 4 kilometri, până la ultima gospodărie din cele 400 de gospodării rome.

Începând cu anul 1996 am convins tot mai mult comunitatea de romi de importanţa reprezentării în consiliul local. Aşa că din 2012, dintre cei 15 consilieri locali, 6 suntem de etnie romă. Chiar dacă nu suntem aleşi pe lista aceluiaşi partid, interesul comunităţii a primat.

În prezent, în Mărginenii de Jos nu mai există nici măcar un metru pătrat de drum neasfaltat, iar apa curentă a ajuns în fiecare gospodărie, ca urmare a proiectelor implementate de consiliul local, cu susţinerea consilierilor locali de etnie romă. Doi dintre noi am mobilizat şi romi şi români şi am blocat demolarea clădirilor fostului spital din Filipeştii de Târg şi de ceva vreme este în atenţia ambulanţei pentru monumente.

Mă bucur că Dan Ilina, cel care administrează grupul Nemulţumirile Filipeştenilor, nu a uitat că am fost unul dintre cei doi consilieri locali care s-au opus demolării spitalului şi în dezbaterea publică din 12.02.2017.

Şcolile din Mărginenii de Jos, ca toate celelalte şcoli din comună, sunt moderne şi oferă învăţământ de calitate, cu profesori români şi cu soţia mea, pentru aproximativ 300 de copii, dintre care 90% sunt de etnie romă. Acolo am învăţat şi eu şi soţia, dar şi cei doi copii ai noştri.

Pe foarte mulţi dintre consătenii mei i-am încurajat să renunţe la ajutorul social. Unii dintre ei au înţeles mai repede că le vreau binele, alţii mai greu, dar astăzi, cei mai mulţi dintre ei au afaceri sau muncesc în străinătate şi de sărbători satul se umple cu maşini cu numere străine. Şi ce case şi-au mai făcut, că-mi vine să-mi strâng, singur, mâna, de bucurie!

Crede în visul tău, pentru că orice mare realizare a fost mai întâi un vis. Stejarul a fost mai întâi închis în ghindă unde doarme şi îşi aşteaptă manifestarea, aşa cum şi potenţialul tău nelimitat îşi aşteaptă manifestarea. Visele noastre nu sunt altceva decât seminţele care vor reflecta lumea de mâine.

De ce am scris toate acestea? În niciun caz pentru a mă lăuda si nici de dragul unui interes electoral, dacă asta ar spune unii, pentru că am decis să nu mă mai implic politic, ca în anii trecuţi.

Sunt un copil din flori, cum se spune popular. Crescut din cerşit până la vârsta de 4 ani, am avut norocul să fiu adoptat şi să fiu ajutat de oameni care mi-au schimbat destinul, chiar dacă şi aşa mi-a fost foarte greu, ca oricărui copil rămas fără tată la mijlocul clasei a VIII-a.

Copil fiind, am înţeles repede că sunt sărac, spre deosebire de alţi copii care erau şi ei săraci dar nu ştiau că sunt săraci.

La 6 ani, tata m-a luat cu el la muncă, în oraşul Băicoi. Am stat la rând la mălai o întreagă zi de vară, fără să mă supăr că nu bat mingea pe maidan ca alţi copii de seama mea, pentru că ştiam că eu şi ai mei suntem săraci.

În acea zi am văzut pentru prima dată un inginer. Avea „maşină mică“, costum şi cravată, geantă diplomat şi nu spărgea drumul cu picamărul ca tatăl meu, pentru că învăţase multă carte.

A fost ziua în care am hotărât că eu nu voi munci din greu ca tatăl meu şi mă voi face inginer.

Tata ar fi învăţat şi el, dar fără tată, şi el, şi cu o mamă bolnavă, a trebuit să meargă cioban la oi. Aşa a cunoscut-o pe mama mea adoptivă, despărţită de câteva luni de primul ei bărbat. S-au luat cu nuntă şi amândoi m-au înfiat pe mine pe când aveam patru ani şi nu vorbeam o boabă româneşte.

M-au înfiat de la Anica, fata lui Durea din Cartier, acolo unde romii sunt numiţi zavraci şi încă mai vorbesc limba Rromani. O parte dintre vecinii mei rudari erau şi ei săraci, fără să ştie însă, altfel nu le-ar fi îngăduit copiilor lor să râdă de mine de fiecare dată când îmi luam cărţile cu mine atunci când duceam vacile la păscut ori când pe maidan băteam mingea cu tenişi pe care mulţi alţi copii i-ar fi aruncat de multă vreme.

Pe terenul de joacă al copilăriei, copiii sunt nemiloşi. Ei văd orice este diferit la alţii şi nu uită ce li s-a spus acasă despre un copil sau altul. Aşa că pe mine au ales să mă strige „zavracu“ şi „ săracu“.

Spre norocul meu, tata şi mama m-au programat să cred că pot scăpa de sărăcie prin învăţătură. Aproape că nu era zi de la Dumnezeu ca mama să nu-mi spună: „Noi suntem săraci Gheordiţă. Învaţă carte maică, să scăpăm de sărăcie“. Aşa că mi-am ascultat părinţii şi m-am apucat serios de învăţat, mai ales că văzusem pentru prima dată un inginer la costum, cu cravată, geantă diplomat şi „maşină mică“.

Dar nu mi-a fost deloc uşor, iar începutul a fost dezastruos. În primul trimestru al clasei I m-am umplut de 3 si 4.

„Cum crezi, mă, că o sa te faci inginer, cu notele astea?“, încerca tata să mă ambiţioneze, până într-o miercuri, când, neştiind ce să mai facă pentru ca eu sa mă apuc serios de învăţat, m-a aşteptat să vin de la scoală şi mi-a spus: „Hai şi mănâncă şi după ce mănânci să-ţi iei sacoşa cu haine şi să pleci la Durea, că nu vreau să râdă ţiganii de mine c-am luat un pripas din care n-o să iasă nimic. Poţi să te întorci când o să iei note mai bune“.

Mi s-a tăiat pofta de mâncare instantaneu, aşa că mi-am luat plasa şi am plecat. Am plecat rugându-L pe Dumnezeu sa facă o minune şi privind înapoi, doar, doar, tata se va a răzgândi. Niciun semn, însă. Am mers cam vreo 200 de metri. M-a văzut Florian Căcăraie. Florian e băiatul lui Lili al lui Zgurea, vărul mamei care m-a crescut. Eram vecini şi de multe ori treceam de la unul la altul printr-o gaură făcută în gardul de nuiele care ne despărţea.

- Unde-ai plecat, mă?

- Mă mut la Durea. M-a zgornit tata că am luat iar patru.

- Hai înapoi cu mine că vorbesc eu cu nea Vasile să te primească.

M-am întors şi i-a spus: „Primeşte-l, bre, că de azi îl ajut eu şi nu o să mai ia note proaste“. Şi tata m-a primit. Căcăraie era clasa a patra şi s-a ţinut de cuvânt. Cel mai mult îi plăcea matematica. M-a ajutat, şi, de la elevul de nota 4, am terminat clasa I cu menţiune specială la matematică.

Din acea zi am postit multe zile de miercuri şi vineri. Dacă mama nu gătea ceva de post, eu tăiam două cepe, şi cu puţin bulion îmi făceam o tocăniţă de-mi lăsa gura apă. Şi când mai puneam lângă ea şi o zeamă de varză care înţepa un pic la limbă, mâncarea mea era mai buna decât carnea!

Căcăraie nu era nici pe departe premiant. Nu că nu ar fi putut, dar anturajul l-a distrus puţin câte puţin. Ca rezultat, o parte din copilărie şi-a petrecut-o prin şcoala de corecţie, câţiva ani prin puşcărie, iar după revoluţie a trăit mai mult prin Franţa, ocupându-şi timpul cu lucruri mai puţin ortodoxe. O ciroză i-a curmat viaţa, cam pe la 50 de ani, tocmai când avea de toate şi ar fi vrut să se bucure de tot ce avea.

Eu nu am fost niciodată un copil care să refuze învăţătura, nici măcar atunci când luam 4 după 4, doar că a durat ceva până am primit o mână de ajutor de la cineva care ştia un pic de carte, căci nici mama, nici tata nu ştiau sa scrie sau să citească.

Experienţa mea cu Căcăraie este unul din motivele pentru care merg prin ţigănii să găsesc copii al căror noroc s-ar putea să fiu. Din recunoştinţă fac, aproape, tot ceea ce fac şi cred în ceea ce fac pentru că pe mine cartea m-a scăpat de sărăcie.

Parcă mai ieri alergam pe uliţele de pământ ale satului, în maiou şi într-un şort negru pe care îmi coseam singur două vipuşti tricolore, ca să fiu un fel de Dudu Georgescu de la echipa naţională şi  altfel decât Mişu şi Dafin, prietenii şi vecinii mei. Parcă o văd şi azi pe mama, în zilele de vară, cu o nuia în mână, cum striga să vin acasă, că o să rup iar tenişii cu care trebuia să merg la şcoală. Am ceva amintiri cu tenişii româneşti. Cum şi la şcoală şi la joacă nu prea mă despărţeam de ei, de nevoie, aveam grijă, ca seara, sa-i spăl foarte bine. Şi, cu toate că-i spălam şi pe dinăuntru, ziua, la şcoală, îmi ţineam picioarele mai mult sub bancă, de teamă că vor mirosi. Din primăvară până în toamnă, rupeam cam 3-4 perechi de tenişi.

La 6 ani am văzut pentru prima dată în viaţa mea un om care a avut norocul să poată învăţa carte, care nu era îmbrăcat în salopetă plină de sudoare, aşa cum era tata îmbrăcat aproape în fiecare zi, căci dacă era liber de la serviciu îşi găsea mereu ceva de făcut prin curte sau mergea cu căruţa, la pădure, după lemne de foc.

Şi aşa săraci cum eram noi, pentru orice om aflat la nevoie, care bătea în poarta noastră, se găsea în casa noastră o bucată de pâine şi o bucăţică de brânză sau un ou fiert. Chiar şi-un păhărel de ţuică făcută de tata la adăpost de ochii răi ai unor oameni de profesie reclamagii.

Şi tot dând şi dând şi altora, Dumnezeu mi-a scos în cale oameni unul şi unul, şi cu rostul lui fiecare. Aşa am reuşit să trec fiecare obstacol în drumul spre o viaţă împlinită.

Pentru că vreau să-mi arăt recunoştinţa că mi-au ieşit în cale oameni unul şi unul, merg în comunităţile prahovene de romi dar şi pe la Sălaj, Dâmboviţa, Ialomiţa şi pe unde nu am mai fost, şi-i dau exemplu pe soţia mea, pe copiii noştri, pe prietenii noştri care s-au luptat şi ei cu greutăţile şi au reuşit să le depăşească, mă dau exemplu pe mine, încercând, pe cât se poate, să schimbăm convingeri limitative precum „Săracul tot sărac rămâne“ sau „Ce să faci cu cartea, că nici românii cu carte nu au serviciu,“ şi să fim norocul celor care vor să-şi schimbe destinul de oameni aflaţi la limita existenţei, din vina lor, din vina romilor care nu-i reprezintă aşa cum ar trebui, sau din vina celor care conduc destinele comunităţilor din care fac parte şi-i exclud dintre priorităţile lor, pentru că sunt romi.

Mai greu îmi este să înving o convingere limitativă care spune că: „Un ţigan nu poate trăi între zece români, la fel de bine, cum un român trăieşte între zece ţigani“, dar nu imposibil.

Dureros este că cei mai afectaţi de prejudecăţi şi rasism sunt copiii care au singura vină că s-au născut romi şi pentru acest lucru ratează startul vieţii. Sunt multe comunităţi de romi în care asfaltul nu a ajuns nici până azi, cum n-au ajuns nici parcurile sau locurile de joacă, iar şcolile construite pentru ei sunt atât de atractive încât îţi vine să dai să fugi fără să mai priveşti înapoi. Unul dintre exemple este şi cartierul Mimiu din Ploieşti.

Şi ca să facem, un pic, haz de necaz, pe 5 mai, viceprimarul Ploieştiului scria pe pagina sa de Facebook:

„Ne cerem scuze pentru disconfortul creat, dar lucrările de reparaţii trebuie să continue! Ploieştenii se plâng permanent de starea proastă a infrastructurii rutiere şi trebuie să le asigurăm drumuri bune. Vă mulţumesc pentru înţelegere şi sper ca vremea să ne permită să demarăm mai multe lucrări de infrastructură, extrem de necesare Ploieştiului!“

Într-un comentariu, Vali Vasile Grigorescu îl întreba: „Şi celor din cartierul Mitică Apostol când le asiguraţi drumuri bune, că suntem cu noroiul pana la glezne? Tot faceti pentru cei din centru şi în general la cei de la blocuri, dar pentru cei de la case când faceti ceva?“

Răspuns: „V-am promis că vom începe asfaltarea şi in cartierul Mitica Apostol.“

Într-un alt comentariu, Ioan Ioan îl întreabă: „Pe strada Fierarilor, drumul este plin de gropi, pământ, pietre iar când plouă, numai noroi, nu se poate ajunge la Biserica Sf.Filofteia. Vă rugăm, faceţi ceva! Hristos a înviat!“

Răspunsul viceprimarului a fost prompt: „Adevărat a Înviat!“

Strada Fierarilor este din Mimiu.

Părinţii sunt cei care îşi pregătesc, primii, copiii pentru viaţă, în cei şapte ani de acasă. Tot părinţii sunt cei care le prezintă zestrea de convingeri şi o împart copiilor care o duc mai departe, bazându-se pe încredere! Aceste convingeri plantate în mintea copiilor devin apoi imune la schimbare precum unii viruşi la antibiotice. Iar primarii şi consilierii locali au fost şi ei, cândva, copii.

Fiecare dintre noi avem puterea de a ne schimba modul în care să reacţionăm la situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă.

În ultimii ani, rasismul la adresa romilor a prins rădăcini şi, în câteva zile, a devenit „breaking news“ şi o pâine bună de mâncat pentru unele televiziuni. O pâine bună de mâncat a devenit şi pentru o parte dintre politicienii care se învârt în jurul pragului de 5% şi care, cândva, erau în stare să câştige alegerile de unii singuri în lupta cu cel mai mare partid post-decembrist din România. Se spune că omul nu se lasă până nu îşi atinge limita de incompetenţă şi, din păcate, politicienii rasişti nu fac excepţie. Vestea bună este că, deocamdată, sunt foarte puţini români rasişti în adevăratul sens al cuvântului, aşa că n-am de gând să generalizez manifestările rasiste ca o stare de fapt, ci ca fapte de sezon, o deprindere benefică pentru unii, mai ales când bat alegerile la uşă. Cunosc foarte mulţi români generoşi tot aşa cum ştiu foarte mulţi romi la locul lor.

Uneori ai dreptate, alteori... înveţi. Fii dispus să înveţi din greşeli căci doar aşa nu le vei mai repeta. Pentru rasiştii de sezon şi nu numai, am un sfat: Oricine ai fost, oricine eşti sau vrei să fii, trebuie să fii dispus să spui: Am greşit! Trebuie să fii dispus să înveţi din greşeli căci doar aşa nu le vei mai repeta.

Nu ti s-a întâmplat ca, până acum, multe lucruri şi alegeri pe care le-ai făcut sa fi fost greşite? Nu-i nimic rău în asta dacă învăţăm din aceste greşeli. Aşa învăţăm şi ne dezvoltăm personal cu toţii, aşa putem construi o lume mai bună. Rău este când orgoliul nu te lasă sa recunoşti ca ai greşit şi te împinge să spui că ai dreptate! Am 58 de ani şi încă mai am obiective de atins. Pe unele le-am ratat de câteva ori, dar nu am renunţat la ele pentru că ştiu ce căi trebuie urmate: O cale este cea a omului şi alta este cea a Domnului. Calea omului e simplu de urmat: Şcoala, slujba, etc..

Calea Domnului este calea pe care omul o parcurge mai anevoios dacă nu a cunoscut rugăciunea. Eu am cunoscut rugăciunea încă din copilărie si mi-a fost şi îmi este de mare ajutor. Aşa că, dacă alegi sa mergi pe cele două căi, succesul, liniştea sufletească şi o lume mai bună sunt la o aruncătură de băţ.

În fiecare dintre noi există un erou. Eu sunt erou pentru copiii mei şi-mi place să cred că sunt şi voi mai fi şi pentru copii din Mimiu, cartier la a cărui dezvoltare comunitară dau o mână de ajutor de aproape cinci ani împreună cu familia şi câţiva prieteni. Mare lucru nu se vede, deocamdată, dar în doi-trei ani se va vedea! Îmi place să cred că e nevoie de un pic mai multă răbdare decât în povestea bambusului chinezesc.

Oricine poate fi erou pentru cineva, dar cum ar fi să fim toţi eroi pentru această lume, pentru aceste vremuri de încercări? Să auzim de bine!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite