Dăbuleniul a căzut în patima curselor de câini
0
Localnicii au doborât recordul naţional la bilete jucate într-o singură lună la întrecerile între patrupede. Banii câştigaţi de pe urma celebrilor pepeni de Dăbuleni au cam luat calea singurei agenţii de pariuri din localitate, unde cele mai căutate sunt cursele de câini.
În timp ce antropologii îi urmăresc evoluţia pe calculatoare de ultimă generaţie, elaborând studii alarmante şi inutile, satul românesc îşi vede de ale lui. Se schimbă şi el odată cu vremurile, lăsându-se ademenit de toate născocirile lumeşti, ca o fată de la ţară care pleacă să-şi caute norocul şi sfârşeşte orbită de ispitele şi de luminile marilor oraşe.
Citiţi şi:
Pepeni de Dăbuleni, marcă înregistrată
Vocea Olteniei: Lubeniţe şi tineri, la export
Într-o localitate din Câmpia Olteniei, necuratul pare să-şi fi vârât coada mai abitir ca oriunde, împingându-i pe oameni în focurile unei patimi dintre cele mai ciudate. Fapetele sunt simple şi totodată răvăşitoare, ca şi imaginea nefardată a ruralului din zilele noastre. În luna mai a acestui an, la Dăbuleni, în judeţul Dolj, s-a deschis o agenţie de pariuri sportive dotată cu oferte pentru toate gusturile: începând cu meciurile Universităţii Craiova, continuând cu turneele de tenis din circuitul ATP şi terminând cu cursele de câini proiectate pe plasme mari, agăţate în perete. Suprinzător sau nu, din toată această gamă de ispite, sătenilor din Dăbuleni le-au căzut cu tronc tocmai cursele de câini, pe care au început să mizeze cu o înverşunare ieşită din comun.
Patrupedele care se iau la întrecere i-au înrobit în asemenea hal pe localnici încât în luna iunie, la agenţia din Dăbuleni s-au pariat la cursele de câini nu mai puţin de 7.961 de bilete, în condiţiile în care localitatea (oraş doar pe hârtie) are puţin peste 13.000 de locuitori. Mai mult, cele 7.961 de bilete jucate într-o singură lună reprezintă un record care n-a putut fi doborât de nici una dintre celelalte 150 de agenţii deţinute pe tot cuprinsul ţării de compania GSBET, singura din România care vinde francize în domeniul pariurilor sportive.
„DĂ DRUMUL LA JAVRE, SĂ NE RĂCORIM"
Înainte de a pune piciorul pe solurile nisipoase ale Olteniei am făcut o minimă documentare pe internet. Dăbuleniul are chiar şi un site al lui, de unde se poate afla că „este populat de locuitori ambiţioşi, care formează o masă compactă de români vrednici şi dârji, bine construiţi fizic, cu bărbaţi falnici şi femei frumoase".
Suna prea impresionant ca să mai stăm pe gânduri, aşa că a doua zi ne-am şi înfăţişat în patria pepenilor de cea mai bună calitate. La prima vedere ni s-a părut că totul e exact aşa cum scrie pe internet. O masă compactă de oameni ambiţioşi luase cu asalt singurul bancomat din Dăbuleni. Strânşi ciorchine în jurul bietului aparat, cetăîenii se încurajau reciproc, aruncând cu blesteme din cele mai cumplite şi apăsând cu disperare pe butoane. După o scurtă, dar ambiţioasă investigaţie jurnalistică ne-am convins că nu se monta nicio „pisicuţă", doar că picasem tocmai în ziua când intraseră pensiile pe carduri, zi cunoscută în popor drept „Ziua sfântului bănică".
Era o după-amiază monotonă de noiembrie şi în deja celebra agenţie de pariuri din Dăbuleni n-aveai loc să arunci un ac. Mai mulţi tineri de prin părţile locului, ambiţioşi şi ei, jucau la „păcănele" şi trăgeau din ţigări. Alţi localnici, aşezaţi la mese, urmăreau pe o plasmă „încleştarea" dintre Oţelul Galaţi şi Victoria Brăneşti, încurajând frenetic echipa de pe malul Dunării. Totul era pe interes. Majoritatea pariaseră pe victoria gălăţenilor, aşa că remiza de la finalul partidei a adus cu ea un val de dezamăgire şi un morman de bilete mototolite aruncate în coşul de gunoi aşezat într-un colţ al încăperii. „Dă drumu' la javre să ne răcorim, că pierdurăm pe proştii ăştia", a decretat unul mai negricios, cu şapca proptită într-o ureche.
DIPLOMĂ DE LA BUCUREŞTI
Angajatul agenţiei s-a conformat şi pe plasmă au apărut nişte tabele cu numere, încâlcite şi imposibil de înţeles, mai ceva ca la bursa din New York. Absorbiţi întru totul, sătenii din Dăbuleni păreau nişte brokeri care tocmai aflaseră ponturile vieţii lor. „Pune-mi 2,3", a răcnit unul ridicând arătătorul în aer. „1,6", s-a auzit de la altul. „1, 2", 3,2", „4,1" şi cifrele zburau prin aer către băiatul aşezat la calculator. Din fiecare „enter" se năştea un bilet şi o speranţă care pulsa tot mai tare odată cu numărătoarea inversă afişată pe ecran. Când cronometrul a ajuns la zero, în locul numerelor a apărut o arenă fără spectatori şi şase câini care au luat startul alergând în uralele sătenilor din Dăbuleni. „Hai, hai, hai, hiii!", a ţipat negriciosul, văzând cum numărul „unu" câştigă şi îndemnându-l pe „şase" să tragă la locul doi şi să-i bage banul în buzunar. Acolo, în acele secunde când câinele „cinci" l-a învins pe câinele „şase", acolo a fost totul, pentru că aşa arată acum deznădejea ţăranului român, trecută cândva prin salcâmul tăiat de Ilie Moromete într-o dimineaţă şi ajunsă în zilele noastre într-un bilet pierdut la cursele de câini.
„Asta nu e nimic, să fi văzut ce era în vară! Toată ziua se paria la câini, că fusese şi recolta la pepeni şi avea lumea bani. Erau unii care veneau dimineaţa şi mai plecau seara, toată ziua jucau. Ne-au dat şi diplomă de la Bucureşti", se laudă Ionuţ, angajatul agenţiei, scoţând dintr-un sertar diploma frumos înrămată acordată agenţiei din Dăubuleni pentru cele mai multe bilete pariate într-o lună la cursele de câini.
Regulile jocului
Cursele de câini incluse în oferta caselor de pariuri din România nu sunt transmise în timp real. Ele sunt generate din cinci în cinci minute de un calculator care selectează una din cele câteva mii de curse preînregistrate pe care le are în memorie. În fiecare cursă aleargă câte şase câini, fiecare din ei având o anumită cotă pentru care poate fi ales câştigător. Suma pariată pe respectivul câine se înmulţeşte cu cota lui rezultând câştigul obţinut în cazul în care câinele ales iese învingător. Se poate paria şi pe ordinea exactă a primilor doi clasaţi, cota fiind considerabil mai mare.
„Câinii m-au salvat"
Velica Roman, patronul casei de pariuri din Dăbuleni pe care o deţine în sistem franciză, locuieşte la Craiova şi îşi monitorizează afacerea prin internet, graţie camerelor de supraveghere montate în incinta agenţiei. Recunoaşte cu sinceritate că nu s-a aşteptat ca întrecerile câinilor să aibă un asemenea succes într-o localitate atât de mică: „Nu speram ca asta cu câinii să aibă un impact atât de mare. Eu nici nu mizam prea mult pe câini, mizam pe pariuri. A fost elementul de noutate, surpriza plăcută, şi probabil că şi lipsa de alternativă pentru timpul liber a contat mult. În Dăbuleni sunt câteva birturi şi cam atât. În general, tinerii sunt cei care pariază. Au fost care au pariat şi două milioane pe un câine. Mai ales pe perioada de vară, când a fost şi cu pepenii, se juca de cel puţin 10 milioane de lei vechi pe zi".
Antreprenorul oltean susţine că agenţia din Dăbuleni nu-i aduce un profit cu care ar putea să se laude, însă cu toate acestea vrea să se extindă şi să mai deschidă o casă de pariuri şi în Craiova. „Lumea crede că m-am îmbogăţit, dar nu e aşa. Eu împart profitul cu cei de la Bucureşti, care mi-au vândut franciza, şi trebuie să achit şi cheltuielile lunare. În primele luni, cu pariurile nici n-a mers prea strălucit, câinii m-au salvat. În iunie s-au făcut aproape 300 de milioane încasări la cursele de câini, iar la pariuri pe jumătate", mărturiseşte Velica Roman, căruia prietenii îi spun Romică.
De cealaltă parte, Manu Damian, directorul general al companiei GS BET, spune că nu se poate vorbi despre un interes crescut faţă de acest gen de afaceri în mediul rural: „Aşteptările noastre se îndreaptă tot către localităţile mari. Este adevărat că în agenţia din Dăbuleni s-a înregistrat un număr record de bilete, dar a fost un caz fericit. Curiozitatea îi îndeamnă pe oameni la început să parieze pe aceste curse de câini, după care interesul lor devine mai scăzut". GS BET deţine 150 de agenţii de pariuri în România, atât în marile oraşe, cât şi în localităţi mici precum Topoloveni, Potlogi, Titu sau Snagov.
Alternative de timp liber: table şi caiac-canoe
Vicele Marin Mihăilică, înţelegător cu apetenţa localnicilor pentru cursele de câini Foto: Laurenţiu Nica
Diriguitorii Dăbuleniului sunt departe de a fi îngrijoraţi de căile pe care au apucat-o localnicii, considerând că oamenii trebuie să se distreze şi ei cumva, chiar şi la jocurile de noroc, din vreme ce nu au altă alternativă. Primarul Nicolae Drăgoi era dus cu o treabă până la Craiova, dar ne-a îndemnat călduros să vorbim cu mâna lui dreaptă: „Staţi de vorbă cu vicele, cu Mihăilică. Înainte el era primar şi eu eram vice. Acuma ne-am rotit şi ne înţelegem ca fraţii".
Pe viceprimarul Marin Mihăilică (58 de ani) l-am găsit în holul primăriei, odihnindu-se pe un scaun. Părea că-l macină ceva, o tristeţe adâncă, de-ţi era şi jenă să-l deranjezi. Văzându-l atât de abătut, ne-am şi dus cu gândul la declaraţia de avere pe care i-o citisem pe internet. Nu tu casă, nu tu masă, nu tu un petic de pâmânt, doar un ARO din 1993. Cum să nu fie amărât? Până şi secretarul primăriei a reuşit să-şi facă acolo o casă, să moştenească două terenuri şi să-şi întreţină Dacia cumpărată imediat după Revoluţie. Ne-am prezentat spăşiţi, iar Mihăilică a devenit dintr-o dată sigur pe el, invitându-ne în biroul său, unul cu adevărat impresionant, ca de altfel toată clădirea primăriei, construită recent din fonduri proprii.
Am întrebat de la obraz şi vicele din Dăbuleni ne-a lămurit că nu mai e nici el chiar ultimul om. ARO-ul l-a dat la casat şi le-a cumpărat maşini noi, frumoase, celor doi băieţi care sunt doctori la Craiova. Are şi casă, dar e pe numele părinţilor, are şi un teren pe care cultivă pepeni, ca tot omul. „La noi, aici, ocupaţia de bază e agricultura, unde e vorba, în principal, de renumiţii pepeni de Dăbuleni. Lumea e muncitoare, nu stă cu mâna întinsă. Din aproape 14.000 de locuitori avem doar vreo 70 de dosare la ajutor social, şi ăia ţigani", ne explică Marin Mihăilică.
LIPEALA LA CONDUCTĂ
În ciuda prosperităţii care sare în ochi din toate ungherele biroului (scaune de piele, plasmă cât peretele, mobilier trainic şi lucios), viceprimarul afirmă că Dăbuleniul, care în acte este considerat oraş, duce lipsă de multe. „Eu zic că suntem săraci, atât timp cât n-avem nici utilităţile. Avem doar alimentare cu apă. N-avem canalizare, n-avem gaze, n-avem industrie. Degeaba scrie în scripte că suntem oraş. Ce să mai, atâta vreme cât ai drumuri de pâmânt, eşti localitate rurală", îşi varsă oful Mihăilică. Acesta mai spune că, în privinţa gazelor, speranţele se leagă de celebra conductă Nabucco, despre care umblă vorba că ar urma să treacă pe la Bechet: „Dacă o fi să treacă, ne lipim şi noi la ea, că suntem aci, la zece kilometri".
Despre agenţia de pariuri care, alături de pepenii dulci şi zemoşi, a dus faima Dăbuleniului până dincolo de câmpiile Olteniei, edilul spune că nu e preocupat de astfel de lucruri, dar înţelege apetenţa localnicilor pentru cursele de câini. „Domnule, lumea mai joacă şi la din astea, că nu are ce să facă în timpul liber. La loto mai joc şi eu, dar la câini nu m-a tentat. E unul la noi de creşte câini şi umblă cu ei, o fi ăsta. Cursele de câini unde le fac? Aaa, nu cu câinii pe viu! Păi, jocuri d-astea mecanice sunt de toate felurile aici la Dăbuleni. Joacă lumea că alte alternative de timp liber nu prea sunt", afirmă Marin Mihăilică.
Întrebăm de ce nu sunt alternative, că doar avem în faţă autoritatea care ar trebui să se ocupe, să facă. Vicele îşi dă seama că a gafat şi încearcă să pareze: „Aici nu e ca la Bucureşti, Bucureştiul e altceva, Bucureştiul îţi oferă. Aici oamenii se mai duc la pescuit, că e Dunărea aproape, mai joacă o tablă. Plus că avem şi o secţie de caiac-canoe în cadrul Grupului Şcolar Agricol. Se antrenează aici, pe un canal de irigaţii. Când eram eu tânăr nu era decât un matineu, sâmbăta, la cinematograf, şi atât. Acum tinerii au bibliotecă, au internet, au baruri, au discoteci, au de toate".
Sfaturile părintelui Marcu pentru cei căzuţi în patimi grele
Tablou cu tineri seduşi de perspectiva câştigului uşor Foto: L.N.
Fiind vorba de o problemă atât de delicată precum jocurile de noroc, am ţinut să stăm de vorbă şi cu un reprezentant al bisericii. „Se rezolvă, avem vreo nouă popi în Dăbuleni. Trimit eu să aducă pe unul", ne-a asigurat viceprimarul Mihăilică şi a şi pus mână pe telefon. N-au trecut zece minute că părintele Marcu, un bărbat trecut uşor de 50 de ani şi îmbrăcat frumos, la geacă de piele, s-a şi înfăţişat în biroul vicelui, scuzându-se pentru întârziere: „Eram dus până în sat să repar o coadă de topor. Eu sunt aproape de-un leat cu domnul vice, i-am avut şi copiii la corul nostru religios cu care am câştigat marele premiu la concursul «Glas de înger» de la Craiova".
Când a auzit cu ce născociri îi mai ademeneşte necuratul pe enoriaşii din parohia sa, părintele Marcu a ridicat din sprâncene şi a început să vorbească în pilde, dând cumva de înţeles că biserica din Dăbuleni este tolerantă cu patima jocurilor de noroc: „Eu nu ştiu nimic, dar drept să spun nu sunt adeptul unor astfel de lucruri. Fiecare avem datul lui de la Dumnezeu. Pilda talanţilor. Nu contează cum lucrezi cu talantul, important e să se dezvolte. Indiferent că ai unul sau şapte, dacă lucrezi cu el se dezvoltă".
„Dacă îi dai canoane, mai rău îl pierzi"
Preotul din Dăbuleni spune că deocamdată nu i-a cerut nimeni ajutorul pentru a scăpa de un astfel de viciu, dar confirmă că este pe deplin pregătit, împărtăşindu-ne şi câteva dintre metodele pe care o faţă bisericească le aplică la nevoie. „Omul vine la preot când o cădea într-o depresie ceva şi când termină banii. Atuncea vine. Şi atunci n-ai decât să lucrezi cu el, adică prima dată îl iei cu spovedania, nu-i zici că nu sau să-i dai un canon. Că dacă îi dai canoane, mai rău îl pierzi. Dar aşa, îl cauţi pe lângă tine, să-l atragi, îl iei încet, stai, vino încoace. Eu am avut un copil de clasa a opta căzut psihic, prăbuşit. Şi el muncea la şcoală, dar căzuse de nu mai putea. L-am luat la biserică, am stat de vorbă cu el, l-am spovedit şi după două-trei întâlniri l-am văzut că e bine. Avea ochii mari şi fruntea descreţită", povesteşte părintele Marcu.
Parohul pare din ce în ce mai îngrijorat, având parcă nişte gânduri prevestitoare de rău: „Care cade în patima jocurilor de noroc cade şi în patima băuturii. Automat cade. Şi dacă s-apucă şi de băutură, greu îl mai debarasezi. Vin la mine mame care se plâng de copiii lor că au făcut câte un ban şi l-au pierdut la maşinicile alea, la jocuri". „Astea sunt cazuri rare pe la noi", intervine Marin Mihăilică, conştient că afirmaţiile preotului nu fac prea bine pentru reputaţia comunei. „Rare, rare de tot", întăreşte popa Marcu, trăgând cu coada ochiului către viceprimar să vadă cât de tare l-a supărat, ca un semn că satul românesc mai păstrează totuşi o ierarhie şi nu s-a întors chiar de tot cu fundul în sus.
Efectele războiului din Kosovo: „Vânăta şi ardeiul, dar nu tot ardeiul"
Într-un birt din localitate, am stat de vorbă şi cu cel care se autointitulează „unul dintre cei mai mari cultivatori de pepeni din Dăbuleni". Sorin Glăvan cultivă anual între 5 şi 8 hectare numai cu pepeni, pe care îi vinde apoi în ţară şi chiar şi peste hotare. Pe mulţi dintre clienţi îi agaţă pe internet, unde unul dintre copiii săi l-a învăţat să-şi facă reclamă. „La noi e un microb cu pepenii. Că avem terenuri nisipoase şi altceva nu putem cultiva. Ne-a intrat pepenele în sânge. De la primar în jos toţi pun. Noi scoatem primii pepeni pe piaţă, încă din iunie, că ne ajută terenurile şi clima. Şi ieşim cu ei devreme ca să câştigăm preţul mare", ne explică agricultorul din Dăbuleni.
Sorin Glăvan spune că pentru el a fost un an greu, din cauza grindinei care s-a abătut peste recoltele sale, dar tot a scos vreo 300 de milioane de lei vechi profit la cele 5 hectare cultivate: „E puţin la cât am muncit. Aoleu, câte am păţit cu grindina! În fiecare toamnă mă jur că nu mai pun şi primăvara cultiv iarăşi. Cum a mâncat Craiova bătaie şi se pregăteşte de meciul următor, aşa şi noi. Ne pregătim de recolta viitoare. Problema e că sunt scumpe toate: apa pentru irigaţii, seminţele, folia, picurarea. E greu, dar mergem înainte".
Nici Sorin Glăvan nu e amator de jocuri de noroc, dar ştie că e multă lume în Dăbuleni care are pasiunea asta. „Joacă lumea că noi suntem mulţi locuitori şi aici n-ai ce să faci în timpul liber. Mai mergi la pariuri, la câini. Eu n-am fost, tineretul se duce acolo şi joacă. Au luat banii pe pepeni şi au jucat", spune bărbatul de 42 de ani.
„Bulgarii dau cu rachete şi sparg norii"
Auzind că se stă de vorbă cu presa de la Bucureşti, un alt consumator aflat în cârciumă vine la masa noastră şi ne spune tot ce are pe suflet: „Am luat credit de la bancă jumate de miliard ca să-mi fac un solar ultimul răcnet. Cu curent trifazic, cu tot. Vreau să cultiv legume în el, că de când cu războiul din Kosovo nu se mai face o legumă sub cerul liber. Doar vânăta şi ardeiul, dar nu tot ardeiul. Astea se mai fac, încolo nimic! Mizez puternic pe fasolea urcătoare, pe olandeză şi auria de Bacău".
N-apucăm să ne dezmetecim din pumnii acestei intervenţii fulgerătoare, că Sorin Glăvan îi şi sare în ajutor: „Aşa e, nu se face nimic sub cer! Şi a mai fost şi norul vulcanic, care zic ei că n-a avut, dar eu zic că a avut. Bulgarii dau cu rachete şi sparg norii, noi nu facem nimic, stăm ca proştii. Nici cu soluţii de ţânţari nu se mai dă la noi, nu poţi să stai afară vara. Pe vremea lui Ceauşescu stropeau. Şi acu' stropesc, dar e apă chioară soluţia aia pe care o dau".
Se încarcă comentariile...
