Cuvinte pentru rugăciunile domnului Becali. Dumnezeu fie cu ei!

Becali ne citeşte din nou din Biblie. Molfăie gumă, ca un adevărat războinic. Îşi face cruce. Gesticulează şi iar gesticulează! E supărat. Ne spune de Iisus, de viaţă, de adevăr şi de lumină.

Ne spune şi de CEDO, de cum n-a acceptat el,  el - Gigi Becali!, ca România să fie condamnată. Ne zice de averea lui, de care nu-i mai pasă. De judecători. De libertate, ah!, mai ales de libertate! Dar ce nu ne spune Gigi Becali! Strangulat de urmele cătuşelor, ca semn al unei nesfârşite suferinţe numai de el ştiute, “servitorul lui Dumnezeu” împarte predică după predică. Şi iar îşi face cruce. Domnul e cu el!

Noi îl privim. Îl ascultăm. Îl mai şi plângem. Îl mai şi înjurăm. Că-i Becali al nostru!

În timpul ăsta, în România, trei genii de la Liceul ieşean de Arte ”Octav Băncilă” cuceresc lumea cu degetele lipite de pian. Călin  Calfa (11 ani) nu are bani să meargă în Austria. E invitat să susţină un spectacol pe scena Filarmonicii din Viena. A strâns cu greu 1.300 de euro. Mai are nevoie de încă pe atât. Colegii lui, Alexandru Plăcintă (11 ani) şi Sofia Sălăjan (13 ani), au câştigat trofeul şi locul II la concursul “Jeunes Talents”, din Franţa. Cei trei artişti îşi urmează geniul lângă un pian vechi de 80 de ani, pe care şcoala nu îşi permite să îl înlocuiască.

Noi nu-i privim. Nici nu îi ascultăm. Dar am putea-o face! Ei, micii Mozart de la Iaşi, sunt tot ai noştri!

Becali îşi mai face o cruce. Dumnezeu e tot cu el! Recunoaşte spăşit că a falsificat un contract. Dar el, el – Gigi Becali!, a alungat corupţia şi blaturile din fotbal. Şi e fericit. Şi are conştiinţa curată. Îi are pe călugări aproape. Pe cele cinci milioane de stelişti, care-l vor liber, şi mai aproape. Vrea să îngenuncheze. Cere îndurare. Se visează acasă, la Steaua lui! La copiii lui, care n-or să mai meargă la şcoală, de va fi încă o dată pedepsit pe nedrept.

Noi îl privim. Îl ascultăm. Îl mai şi plângem. Îl mai şi înjurăm. Că-i Becali al nostru!

În timpul ăsta, în România, micuţul Ştefan, ”copilul care pute”, nu va mai vedea niciodată şcoala. Şcoala aceea amărâtă din satul ieşean Focuri. Învăţătoarea lui, Raisa Vecliuc, va fi judecată pentru că l-a terorizat până la moarte pe copil. Gonit în şuturi din clasă, Ştefan s-a ascuns în pădure, într-o zi ca gheaţa din februarie. Şi nu a mai găsit puterea să se mişte. A adormit pe veci, uitat cu săptămânile de toţi. Vina lui, a bietului Ştefan, era că mirosea urât, mult prea urât pentru nasul fin al doamnei de la catedră. Că era şi sărac, chiar prea sărac şi pentru şcoala aceea amărâtă de la ţară. Şi mai avea o vină, bietul Ştefan! Nu-l spăla nimeni! Nu-l hrănea nimeni! Nu-l iubea nimeni! Ducea doar pumni şi beţe pe spatele lui mic. Singurele urme lăsate de un tată beţiv.

Noi nu mai avem ce să privim. Nici ce să ascultăm. Nici măcar pe cine să înjurăm! Şi nici să plângem. Ştefan n-a fost al nostru! Niciodată!