Cuvinte de duminică: Zgomotul românesc

Nu doar praful, gropile, gunoaiele şi figurile triste ale oamenilor sunt primele şocuri pe care le ai când vii sau revii în România.

Mai e ceva, un element cu care noi ne-am­ obişnuit şi pe care îl sesizăm doar când atinge limita insuportabilului: zgomotul românesc. Un zgomot artificial, abraziv şi variat, zgomot de orice fel, care ne tulbură dimineţile şi care ne urmăreşte până punem din nou capul pe pernă. Gâjâitul unei Dacii rablagite care tuşeşte la pornire în zori ca un bolnav copt de TBC, bubuitul unui pikamer în şantierul de pe drumul spre serviciu, zbieretele vecinilor care se ceartă, iureşul sirenelor, soneria unui mobil care sună strident, până la disperare, sound scârbos de manele, răcnete de adolescenţi care fac ţăndări liniştea din jurul lor.

Nu ne dăm seama cât de mult ne oboseşte zgomotul în care înotăm zilnic decât atunci când evadăm într-un colţ retras, undeva în afara oraşelor, în lumea zgomotelor naturale, mai puţin alterată, sau în Occident, unde liniştea şi discreţia sunt sfinte. Trăim într-o ţară gălăgioasă, în care sonorul nu poate fi controlat. Poate că de vină pentru poluarea fonică în care ne scufundăm este mai ales trecutul nostru, toţi acei ani în care am tăcut prea mult.

Am trecut de la stadiul în care nu spuneam tot ce gândeam şi în care doar şuşoteam „una, alta" la stadiul în care spunem şi facem orice, fără să mai stăm pe gânduri. Astăzi, dacă nu faci gălăgie nu eşti vizibil, nu exişti. Aşa funcţionăm. Iar dacă nu poţi să faci un zgomot mai puternic decât cel care te înconjoară, trage aer în piept şi pune-ţi căştile pe urechi. Măcar vei asculta doar ce vrei să auzi.